Răzbunare şi schimbare

Revelație

Sasuke:

Nu voiam să o las aşa, să atârne pe picioarele ei care oricum nu o mai țineau... Ştiam că şi-a atins limita de energie, că a obosit. Ştiam. Şi totuşi, am lăsat-o acolo ca să mă duc după un pergament nenorocit. Mie nu-mi pasă de gradele astea, nu le văd rostul. Să fii ninja nu înseamnă neapărat să dai nişte examene ca să obții un nou titlu în societate. E o tâmpenie. De ce le pasă aşa mult de grade, când poți fi un ninja bun doar dovedind asta într-o luptă cu inamicul? Nu văd rostul.

Mă rezem de un copac ca să mă gândesc. De ce am venit până la urmă aici? De ce m-am întors în sat? De ce am rămas? Şi mai ales, ce mă intrigă cel mai tare, este de ce şi cum s-a schimbat Sakura atât de mult? Era atât de previzibilă înainte, lipsită de apărare, complet în urma mea şi a idiotului de Naruto cu privire la tehnici de luptă, temătoare... Acum e în stare să bage pe oricine în spital, cu răni grave, inclusiv pe ea, chiar şi din greşeală. Sunt uimit de evoluția ei. N-aş fi crezut că poate crea, din doar o lovitură de pumn, atâta dezastru. Totuşi nu cred că aia este adevărata ei putere. Hm. Parcă-mi aduc aminte de un moment de pe vremea când eram genini că i-am spus să învețe un jutsu nou sau două, şi că la momentul ăla era sub nivelul lui Naruto. Cred că atunci am jignit-o, pentru că ea era, de fapt şi de drept, mai bună decât noi doi, prin inteligența ei şi controlul imens de chakra le care îl deținea la momentul respectiv. Ea ne-a ajutat cu trucuri cu ajutorul cărora puteam invăța tehnici ca mersul pe apă, sau controlul gravitației şi al chakrei. Mi-am retras vorbele când am observat asta, dar nu i-am spus în față.
Spunea bine fratele mai mare, că timpul le rezolvă pe toate. Chiar aşa... El unde o fi?

Stau cam mult pe gânduri şi observ că se cam mişcă soarele din loc şi dau să pornesc în cercetare. Nici nu mă rific, că apar ciorile lui Itachi.
- Încă nu ai plecat de aici? mă întreabă.
- Trebuie să mai găsesc un pergament ca să putem trece examenul.
- Ție nu ți-a păsat niciodată de titlu. Voiai doar să fii un ninja excelent. Ai ajuns astfel. De ce te complici cu un titlu? mă întreabă,uitându-se încurcat la mine.
Visez, sau acum chiar vorbesc cu fratele meu pe care acum vreo 2 săptămâni l-am ucis?! Îmi cobor ochii şi îi întorc în altă parte şi sper ca el să nu observe, dar...
- Să nu fii surprins, Sasuke. Încerc şi eu să-mi răscumpăr greşelile față de tine vorbind cu tine.
Itachi mă priveşte cu nişte ochi blânzi care te fac cu disperare să vrei să fii sincer şi deschis cu el. Mă simt atât de prost pentru ce i-am făcut încât nu cred că mă pot ierta vreodată, nici măcar dacă în mod miraculos ar învia din morți şi n-ar sta în fața mea o reanimare.
Îmi închid ochii strâns şi scrâşnesc din dinți, urându-mă pentru răul pe care i l-am cauzat.
- Sasuke? Eşti bine?
Se aşează în fața mea, punându-mi o mână pe cap. Mă face să mă simt mai vinovat ca niciodată după ce am aflat adevărul despre el de la Madara şi chiar doare... Simt cum mi se strânge inima şi nu pot face nimic să repar ce am făcut... Sunt atât de furios pe mine !...
- Nu ține totul în tine, frățiorule. Ştii că mereu poți avea încredere în mine şi poți să-mi spui orice, indiferent de circumstanțe. Te rog, lasă-mă să mă revanşez față de tine...
- Nu... Nu pot, Itachi...
- Ce nu poți, Sasuke?
Mă doare atât de tare faptul că, după câte i-am făcut, după însuşi faptul că l-am ucis fără să ştiu adevărul înainte, el mă tratează ca pe frățiorul lui mai mic...
- Nu te învinovăți singur, Sasuke. Tu nu ai nicio vină. Ar fi trebuit să te privesc în ochi şi să-ți fi spus adevărul de la început. Şi regret asta în fiecare moment al...
- Te-am ucis, Itachi ! Eu, fratele tău, te-am ucis !!!
- Am vrut asta, Sasuke. Eu am plănuit asta. Am vrut să mă urăşti pentru că nu ți-am spus nimic pentru ca tu să devii puternic şi să nu te rețină nimic în lupta noastră.
- Dar, dar... Dacă mi-ai fi spus, aş fi putut să devin puternic cu ajutorul tău, sau măcar, dacă fără ajutorul tău, privind în sus la tine ! Să fi fost ca frații, împreună... Acolo unul pentru celălalt... Am fi putut reface clanul, ÎMPREUNĂ !...
- Am făcut toate astea ca să te protejez...
- Lăsându-mă singur, fără nimeni căruia să-i pese de mine dacă mai trăiesc sau nu? Fără prieteni? Urând pe toată lumea doar pentru că fratele meu mai mare a ucis un clan întreg ÎNAFARĂ DE MINE?! DE CE NU M-AI OMORÂT ŞI PE MINE O DATĂ CU MAMA ŞI TATA?!! DE CE M-AI LĂSAT SINGUR, ITACHI?!!! DE CE???!!!!
Din disperarea mea reiese cât de frustrat şi terminat psihic sunt... Şi aşa şi e, pentru că, pentru a doua oară în aceşti trei ani şi jumătate, îmi şiroiesc lacrimi din ochi şi nici măcar nu realizez cât de tare îmi tremură vocea când strig la Itachi. Deşi ştiu adevărul, mă doare faptul că m-a lăsat singur şi nu m-a luat cu el măcar... M-ar fi crescut cum ar fi putut...
- Te înşeli, Sasuke.
Şi, ca de obicei, mă minunez cum de-mi citeşte gândurile. Casc ochii, mai mari decât îi aveam deja, şi aştept să-mi vorbească.
- Of, frățior prostuț... Într-o oarecare măsură nu te-ai schimbat deloc. Hm.
- CE ȚI SE PARE ATÂT DE AMUZANT?!
- Nimic, dragul meu Sasuke, nimic. Te rog doar să te gândeşti. Chiar te-am lăsat de izbelişte, fără cineva care să aibe grijă de tine, căruia să-i pese de tine, care să-ți fie prieten, chiar dacă tu încă îl consideri un rival? L-am rugat pe Kakashi-senpai şi pe Al Treilea să aibe grijă de tine, să ajungi un mare shinobi, ceea ce deja eşti.
- Am devenit un ninja fugar, Itachi... Am căutat putere ca să te înving...
- Şi m-ai învins, îmi zice el zâmbind. Dar de ce te simți aşa vinovat? Ți-ai îndeplinit visul şi nu ar trebui decât să fii fericit, mulțumit, mândru...
- Mândru pentru că mi-am omorât propriul frate? Pentru că am trăit singur atâția ani orbit de răzbunare, furie şi întuneric, încât nu am mai avut loc de nimic în sufletul meu?! Nimănui nu-i pasă şi nu i-a păsat atât de mine...
- Vrei să spui că nu ți-a păsat ție că altora le păsa de tine, nu-i aşa?
Stând să mă gândesc...
- Dacă eu mă gândesc bine, ai acolo mai mult de trei oameni care au vrut mereu să ştie dacă încă respiri, dacă încă nu ți-ai pus capăt zilelor. Gândeşte-te, fratele meu Sasuke. Prietenul tău cel mai bun, Naruto, a suferit absolut în fiecare zi pentru că i-ai scăpat, doar că nu a arătat pentru a deveni mai puternic, ceea ce şi tu ai făcut. Senseiul tău şi senpaiul meu, Kakashi, şi el a regretat în fiecare zi faptul că, atunci când a avut ocazia, i-ai scăpat, şi lui, din mână. Ca să nu mai spun de coechipiera ta, pe care, să fiu sincer, am urmărit-o în ultima vreme, pentru a vedea dacă te-a uitat. Te faci greu uitat, frățioare, mai ales pentru aceasta fată, care acum zace pe undeva...
- Sakura...
- Da, aşa e. Sakura, cu rănile alea interne ale ei de care nu i-a vorbit nici măcar lui Tsunade-sama, şi problemele ei cu inima, la care a luat calmante doar ca s-o lase Tsunade-sama să părăsească spitalul şi să se întoarcă la antrenamente, s-ar putea să zacă pe undeva, cu inima abia bătând, încât nici măcar Sharinganul nu mai poate vedea dacă mişcă sau nu. Eşti norocos, fratele meu să ai atâția oameni în jur cărora să le pese de tine atât de mult... Mai ales să te iubească o fată ca ea... Dacă o vei îndepărta de tine, ea, adevărat, va tot încerca să se apropie de tine, însă dă-ți şi tu seama că nici ea n-ar putea la infinit. Ce-ai să faci? Ai să o laşi aşa, să moară pe dinăuntru, singura fată rămasă care te-a iubit de când te-a văzut prima dată?... Am greşit, dragul meu Sasuke, de atâtea ori față de tine, dar chiar şi mort cum sunt, nu o să te las să o ucizi şi pe ea, doar pentru că ți se pare enervantă şi doar pentru că acum nu eşti capabil să înțelegi şi să accepți iubirea pe care ai meritat-o.
Am stat aşa o mulțime de timp în linişte să mă gândesc, după care mi-am amintit cât de importantă este ea pentru sat, pentru cei doi sensei ai ei, pentru prieteni... Şi totuşi, are atâtea persoane cărora le pasă de ea, însă tot pe mine i s-a pus pata... Poate pentru început ar fi cazul să mă întorc după ea...

După cum a zis Itachi, Sakura abia se mai ținea de copacul lângă care a căzut. Doamne, repede îşi mai atinge limita... O ridic de jos. Mi se pare uşoară. Cred că a slăbit... Desigur, n-am mai văzut-o mâncând de când am plecat...
În timl ce caut un adăpost, îi privesc fața. Cearcănele o dau de gol că noaptea nu are un somn prea bun. Ea să nu aibă un somn bun? Cu toate condițiile şi totuşi... Oare suferă chiar atât de mult de când am plecat?... Atâta suferință şi grijă pentru mine n-am mai văzut de la mama, şi totuşi, Sakura îmi aminteşte de ea atât de mult prin toate gesturile ei... DESPRE CE TOT VORBEŞTI, SASUKE?!!
Poate găsesc un loc unde să mă îndind şi eu puțin... Totuşi îmi ating şi eu limita...

______________________________
Saaaaaal luumeeee
Stiu ca asteptati de ceva vreme capitolul asta, insa am tot scris cate putin pe zi la el, si am mai avut multa treaba vacanta asta...
Sper sa am inspiratie si timp si in timpul anului sa mai scriu cate ceva.
Multumesc pentru rabdare si imi cer mii de scuze!!!!