Hope

01

Hope POV.

Încă sunt supărată pe el pentru toate, dar acum am nevoie doar de el să îl simt aproape, să îi simt respiraţia fierbinte lovindu-se de pielea mea, să îmi mângâie părul, să îmi umple capul de cuvinte frumoase, să îmi spună că va fi bine şi că se va schimba. Ştiu că nu e aşa, ştiu că mă va uita iar, mă va înşela iar, mereu mă face să sufăr şi eu îl iert de fiecare dată. Dacă sunt vinovată de ceva, este faptul că nu vreau să îl pierd, îl iubesc mai mult decât orice, este ca un drog pentru mine.

Am lăsat jos lama şi m-am întors la el punăndu-i mâna uşor pe obraz, mâna lui caldă şi-a pus-o peste a mea transmiţând mii de fiori în corpul meu. M-a tras spre el, şi m-a îmbrăţişat strâns.

- Îmi pare rău, a şoptit sărutându-mi încet gâtul.

- Pentru?

- Pentru că sunt un prost şi te fac mereu să suferi, pentru că niciodată nu sunt ceea ce îţi trebuie, pentru că te iubesc şi nu ştiu să îţi demonstrez asta. Vreau să fiu bun pentru tine, să fiu perfect pentru tine, să te îmbrăţişez mereu, să fiu acolo când ai nevoie, să nu îţi mai provoc atâta tristeţe.

Mi-ar fi plăcut enorm să cred că tot ce spune este adevărat, dar ştiam că nu e aşa, mereu îmi spune aceleaşi lucruri, şi tot timpul o dă în bară, dar dragostea orbeşte şi te aduce în cele mai neplăcute situaţii, prin dragoste am ajuns eu să sufăr mereu, după o persoană, care mă uită imediat ce e în preajma uneia mai atrăgătoare.

- Hope, spune-mi te rog că îmi mai dai o şansă, dacă şi tu mă părăseşti, rămân fără nimic, fără nimeni, dacă tu pleci iei o parte din sufletul meu cu tine. Ştiu că nu îţi demonstrez niciodată, dar eu te iubesc.

Inima a început să îmi bată alert, iar picioarele îmi tremurau, nu puteam să cred că el, Klaus, tocmai mi-a spus că mă iubeşte, tocmai mi-a spus că nu vrea să mă piardă. Tot timpul spune lucruri frumoase, dar acum simt doar că vorbeşte din inimă.

Lacrimile nu au întârziat să apară, dar de data asta erau de fericire, eram fericită că îl am lângă mine, că îi simt mirosul, că e în braţele mele şi nu ale altcuiva, chiar şi pentru puţin timp.

- Te rog nu plânge, deja mi se rupe sufletul că ai vărsat atâtea lacrimi pentru mine, spune-mi Hope, ce am zis greşit?

- Nimic, totul e perfect, doar strânge-mă înapoi în braţe şi promite-mi că nu îmi mai dai drumul niciodată.

- Îţi promit, promit să fiu aşa cum ţi-ai dorit mereu.

S-a desprins din îmbrăţişare şi pentru un moment, m-am speriat, am crezut că s-a răzgândit şi vrea să plece, dar m-a luat de mână şi m-a dus în cameră, mi-a făcut semn să mă aşez în pat, şi-a dat tricoul jos, a scăpat de restul hainelor, rămânând în boxeri şi s-a trântit în pat, m-a învelit grijuliu, lipindu-mă de pielea lui fierbinte, şi aplicând un mic sărut pe creştet. Capul şi mâinile mele erau acum refugiate pe pieptul lui. Era perfect, totul era perfect, aveam încredere în el, îl credeam, pentru prima oară credeam că are o şansă şi se va schimba şi în sfărşit vom fi fericiţi.

Klaus POV.

Am promis, mi-am promis mie, i-am promis ei că mă voi schimba pentru ea, voi face asta. Dacă aşa alung tristeţea din viaţa ei, asta voi face. Am fost aşa orb până acum, nu am văzut cât de mult o răneam, când ea era singura care era mereu acolo pentru mine, era singura care nu m-a părăsit şi a rămas atâta timp lângă mine. Eram liniştit că acum o aveam lângă mine şi ştiam că nu mai plânge. Simţeam atingerea ei pe pieptul meu, cum mâinile ei micuţe erau aşezate pe pielea mea fierbinte. Sentimentele de bucurie nu întârziau să apară, acum nu înţeleg cum de nu am văzut ce persoană specială am lângă mine, cum de nu m-am mulţumit cu ea şi a trebuit să o fac să sufere de atâtea ori.

*

Dimineaţa m-am trezit deranjat de razele puternice ale soarelui, m-am ridicat uşor pentru a nu o deranja, m-am îmbrăcat şi am pornit spre bucătărie pentru a îi pregăti micul dejun.

Hope POV.

Dimineaţa, razele jucăuşe m-au trezit, când m-am uitat lângă mine, el nu mai era, o mare durere îmi acaparase inima şi un gol îşi făcea simţită prezenţa. Eram sigură că va pleca, dar aşa devreme?

Atunci uşa camerei se deschide şi el intră cu o tavă în mână.

- Bună dimineaţa, somonroaso.

- Klaus? Ai rămas aici... nu ai plecat?

- Înţeleg că am fost un nesimţit şi un mincinos până acum, dar cred că e timpul să te obişnuieşti, nu mai scapi de mine, spuse râzând.

Îmi pregătise cartofi prăjiţi cu ouă şi suc de portocale, perfect, mă mir că ştie să facă şi atât. L-am tras spre mine şi mi-am lipit uşor buzele de ale lui într-un mic sărut.

- Dacă asta primesc când gătesc, învăţ să fac şi altceva, îmi spune amuzat.

Sunetul soneriei s-a auzit în casă şi m-am ridicat leneşă îndreptându-mă spre uşă. Când am deschis-o un sentiment de bucurie şi-a făcut apariţia aşa că i-am sărit şatenului în braţe.

- Kyle, nu pot să cred spun îmbrăţinşându-l strâns.

- Hei, micuţo, ce faci?

Kyle era cel mai bun prieten al meu din copilărie, am fost împreună odată, o mare prostie, dar am rămas cei mai buni prieteni, acum 2 ani s-a mutat odată ce a plecat l-a facultate.

Din spate se aude un mârâit:

- Ar fi mai bine dacă nu ai mai atinge-o, zic şi eu, spune Klaus vizibil nervos.

- Klaus, taci, el e Kyle cel mai bun prieten al meu.

- Nu mă interesează, nu are telefon să te sune, dă buzna peste tine în casă?

- Doar nu face o criză acum, bine? Kyle, el e iubitul meu Klaus!

- Îmi pare bine.

- Da, cum să nu îţi pară.

Îşi înfăşoară mâna în jurul taliei mele şi îmi spune:

- Acum hai să mănânci, mulţumim de vizită, mai vino şi altădată!

- Da, sigur, pa Hope.

_______

Aveam de gând să pun capitolul mai târziu, dar am avut de lucru şi i-am zis lui @aristeea că l-am scris şi m-a stresat toată ziua la liceu şi când am venit acasă.

Sper doar că nu v-am dezamăgit şi o să vă placă...oricum, aştept criticile voastre:-*