Hope

05

Lacrimile curgeau şiroaie pe faţă chiar dacă Klaus era lângă mine şi îmi spunea să nu îl ascult pe Jace că vrea doar să mă supere. Nu vroiam să fiu o povară pentru el, vroiam doar să rămânem în stadiul în care suntem zilele astea de când Klaus a devenit, persoana asta bună pe care o iubesc atât de mult, de care mă îbdrăgostesc pe zi ce trece tot mai mult.

Modul în care s-a întors în seara aia, şi mi-a ţinut to acel discurs emoţionant cum că mă iubeşte, nu vroiam să fie fals, asta m-ar distruge mai tare ca fiecare ceartă pe care am avut-o. Vreau să cred că mă iubeşte, vreau să cred că stă cu mine pentru că mă iubeşte, nu pentru a obţine ceva de la mine. M-ar durea atât de tare să ştiu că nu mă iubeşte, nu vreau să îl pierd niciodată. Aş face orice doar să rămână lângă mine.

Dar aveam o speranţă că nu minte, că mă iubeşte cu adevărat. Faptul că e încă aici, îmi demonstrează asta! Faptul că acum e lângă mine, cu braţele sale lungi înfăşurate în jurul meu mă face să cred că totuşi mă iubeşte. Îmi dă voie să stau cu capul pe pieptul lui şi doar să las lacrimile să curga.

- Klaus, Jace avea dreptate? Trăieşti după acelaşi principiu ca el?

- Dacă avea dreptate eram încă aici? Te iubesc, şi nu am nevoie să mă culc cu tine ca să demonstrez asta, iubirea nu constă doar în asta! Putem fi fericiţi şi fără asta. O vom face când vom fi amândoi pregătiţi, asta mă face să fiu fericit. 

- Şi eu te iubesc! îi spun plină de emoţie.

- Vrei să îţi spun un secret despre Jace? E doar un mincinos care se ascunde în spatele unui tip rănit. Nimeni nu ştie asta, dar el e aşa doar pentru că o tipă l-a părăsit. Nu era insensibilul ăsta de acum. Îmi pare chiar rău de el! Dar, poate îşi va găsi şi el o Hope să îl aducă pe drumul cel bun!

 Sentimentele de milă nu întârzie să apară. Îmi pare rău de Jace că a fost nevoit să sufere din cauza unei persoane. Şi trebuie să o fi iubit mult dacă acum a devenit o astfel de persoană. Este foarte greu să fii tratat cu indiferenţă de persoana pe care o iubeşti foarte mult. Eu ştiu asta cel mai bine, eu a trebuit să suport indiferenţa lui Klaus aproape un an, eu a trebuit să îl împart de atâtea ori cu câte cineva. Dar nu puteam spune nimic, pentru că îl iubeam, uram atunci să recunosc asta, dar îl iubeam al naibii de mult şi nu vroiam să îl pierd! Acum totul e ca un vis frumos din care nu vreau să mă trezesc. E ca un basm în care la final prinţesa primeşte ceea ce îşi doreşte şi binele învinge răul. Da, mă simt ca o prinţesă, iar el e prinţul meu!

Buclele maronii ce îmi gâdilă încet faţa de fiecare dată când mă sărută, buzele rozalii şi fine ca petalele unui trandafir, erau parcă modelate perfect peste ale mele, ochii verzi prin care puteam citit tot timpul stările lui. Cum trecea de la un verde închis când era nervos la unul extrem de frumos, nemaintâlnit atunci când era bucuros. Fiecare emoţie era aşa uşor de citit pe chipul lui, sau poate doar îl cunoşteam atât de bine încât îmi dădeam seama când minte, când e trist, când e fericit.

Liniştea este spartă de glasul răguşit al lui Klaus care îmi spune:

- Nu vrei să mergem la culcare? Este deja târziu, am avut o zi lungă şi mâine trebuie să mergem să schimbi bandajele de la rană!

- Dar nu mai vreau să mergem la spital, sunt deja bine, pot merge, ai văzut şi tu! îi spun protestând.

- Da, poţi merge, schiopătând, acum nu te mai certa cu mine şi haide la somn! îmi spune chicotind.

Nu am avut timp să protestez căci deja corpul meu nu se mai afla pe podea ci era refugiat acum în braţele lui Klaus. Mi-m înfăşurat mâinile în jurul gâtului său şi am început să mă joc cu o buclă rebelă aflată pe fruntea sa, înlăturând-o.