Hope

09

Săptămâna aceasta a trecut destul de uşor. Am mers aproape în fiecare zi la doctor, deşi acesta a spus că mă recuperez foarte repede şi nu mai am nevoie de tratament, Klaus a ţinut morţiş să fie totul pus la punct să nu cumva să păţesc ceva. Tensiunea dintre el şi tatăl lui creştea tot mai mult când acesta îmi punea câte o întrebare despre relaţia noatră. Puctul culminant a fost atunci când doctorul mi-a mulţumit pentru faptul că îi fac fiul fericit şi că am reuşit să fac o persoană minunată din acesta. Klaus nu vrea sub nici o formă să se apropie de tatăl său ci dimpotrivă aruncă cu săgeţi otrăvitoare de fiecare dată când acesta încearcă să îl întrebe câte ceva.

Îi sunt recunoscătoare doctorului Mikaelson pentru ceea ce a făcut pentru mine, probabil nu m-aş fi recuperat atât de repede dacă acesta nu şi-ar fi dat toată silinţa să mă ajute, pentru a îşi bucura fiul. Păcat că totul a fost în zadar, iar Klaus nu are de gând să îşi mai revadă tatăl vreodată după zilele astea în care a avut nevoie de el. Acum sunt ca nouă, iar piciorul meu nu mai are nimic, dar mintea mea este plină cu motive. Motive pentru care Kyle mi-ar fi putut face asta. Şi totuşi nimic logic nu îmi poate trece prin cap.

Stăteam rezemată de pervazul geamului şi priveam ploaia de afară. Picuri mici se scurgeau pe geamul aburit. Începutul lunii decembrie era deja aproape, la câteva zile distanţă şi totuşi aici doar ploua. Adoram ploile, de mică îmi plăcea să stau la geam şi să privesc cum plantele amorţite se lasă mângâiate de mici stropi veniţi de sus. O mică încruntătură îmi apare pe frunte, încă încercând să desluşesc această întâmplare care nu îmi dă pace de câteva zile.

Tresar când două braţe mari, puternice îmi cuprind talia de la spate şi buzele trandafirii ale lui Klaus fac contact cu pielea obrazului meu. Mici fiori îmi traversează corpul, ca de fiecare dată când el mă atinge. Mă întorc cu faţa spre el şi îmi pun mâinile pe obraji săi calzi. Buzele noastre se apropie tot mai mult, dar el se retrage, iar eu mă uit mirată la el.

- Eşti foarte gânditoare azi, ce e cu tine?

Mi-am dat ochii peste cap şi mă gândeam ce să îi spun. Nu voiam să ştie că eu toată ziua m-am gândit la ce naiba motive ar avea tipul pe care îl urăşte să mă împuşte.

- Nu am nimic, pur şi simplu priveam ploaia şi îmi aminteam de vremurile când eram mică şi stăteam la fereastră admirând peisajul de afară, spun aşteptând să mă credă.

Îşi ridică o sprânceană şi se uită la mine cu o expresie care îmi dă de înţeles că nu am fost deloc credibilă şi că el mă cunoaşte prea bine încât să îl pot minţi.

- Pe o scară de la 1 la 10 cât de prost mă crezi tu pe mine?

Prefer să nu răspun la asta sincer, aşa că dau din nou ochii peste cap şi oftez. Nu am de gând să îl mint, mă gândesc că poate nu va reacţiona aşa de urât. Un nod mi se formează în gât şi înghit în sec. Îmi ridic privirea spre el şi îl privesc în ochi. Încercam să îmi găsesc cuvintele potrivite, pentru a îl face să înţeleagă că am nevoie de susţinerea lui şi că odată şi odată trebuie să aflu de ce Kyle mi-a făcut rău. Îl cunosc pe Kyle, ştiu asta şi ştiu că nu mi-ar face rău intenţionat. În ciuda a tot ştiu că pentru el însemn ceva.

- Eu... vreau să vorbesc cu Kyle, îl voi suna să vină aici. Vreau să clarific situaţia, spun timid.

- Oh sper că nu eşti serioasă. Bineînţeles că nu vei face asta! Doar dacă nu vrei să îţi vezi şatenul bătut măr, îmi spune îndepărtâdu-se din îmbrăţişare.

- Sunt serioasă, te rog Klaus, am nevoie să ştiu. Pentru tine nu înseamnă nimic, dar eu chiar vreau să ştiu ce se află în spatele acestei întâmplări.