Hope

06

Eram confuză, prin întunericul străzii şi ochii mei umpluţi de lacrimi nu puteam realiza cine este, până când am ridicat privirea şi nişte ochi albaştrii mari mă fixau îngrijoraţi.

- Hope eşti bine? mă întreabă Jace cu o voce care părea destul de îngrijorată.

- Nu te preface că îţi pasă. Dacă ai de gând să îţi baţi joc de mine, fă-o acum oricum sunt o idioată, îi spun sarcastică, aproape strigând.

- Nu am de gând să îmi bat joc de tine, nu deocamdată. Ce ai păţit, cum de eşti singură pe stradă în întunericul ăsta?

- Nu e problema ta!

- Hai Hope, plângi în mijlocul unei străzi întunecate, ştiu că am fost nesimţit, dar ăsta sunt, nu prea îmi pasă ce crede lumea despre mine, dar eşti iubita fratelui meu, de care nu îmi pasă, aşa că spune.

- Poate ar trebui să te duci dracu' şi tu şi fratele tău!

- Oh, probleme în pradis? Ce a mai făcut acum?

- Vrei să o laşi baltă şi să mă laşi în pace să plâng până mă usuc ca o proastă, pentru că oricum doar asta ştiu să o fac de când am dat peste idiotul tău frate, doar lasă-mă. 

- Face şi omul o greşeală că te întreabă dacă mai eşti virgină şi nu mai este băgat în seamă. Scuze, acum spune ce a mai făcut Klaus.

- Este un prost la fel ca tine!

- Oh, haide Hope, doar încerc să te ajut, odată în viaţă fac şi eu asta...

- Vrei să ştii? Bine, este un insensibil, un trădător, un mincinos. Nu ştie decât să spună vorbe frumoase în momente de slăbiciune, să te facă să te simţi bine, ca apoi să dea cu piciorul la tot. Mi-a promis, mi-a promis că nu mai face asta, şi acum am ajuns tot aici. Se ceartă cu mine pentru că am citit un amărât de mesaj şi pleacă fără să îmi spună unde. În timp ce eu mă simt ca o idioată pentru ce am făcut şi sunt îngrijorată, el e la bar cu o tipă în poală râzând de mama focului. De ce tot timpul eu sunt luată de proastă? Atât de idioată par încât toţi să îşi bată joc de mine?

- Îmi pare rău... nu credeam că e aşa de, grav... vino aici! îmi spune şi mă strânge la pieptul lui.

La început l-am respins, dar apoi am realizat că aveam nevoie de asta, aveam nevoie de o îmbrăţişare caldă, chiar şi de la un nesuferit. Nu aveam pe nimeni, aşa că am lăsat lacrimile să curgă încet pe obrajii mei reci. Aveam inima ruptă în mii de bucăţi, totul era atât de dureros. Speram aşa mult să nu mai trec prin asta, îmi era aşa de frică să nu păţesc asta din nou, dar o mică parte ştia că e inevitabil. Ştia că acest Klaus perfect nu există complet, că nu se poate ţine de promisiune, dar totul se opreşte aici, nu trebuie să sufăr mereu, nu mai pot. Chiar nu mai pot primi atâtea lovituri, nu pot înghiţi atâta durere. Nu vreau să îi aud explicaţiile, nu vreau să aud nimic. Îl iubesc atât de mult şi aste face lucrurile atât de grele, dacă i-aş auzii din nou explicaţiile, sunt sigură că aş fi aşa de aproape să îl iert din nou. Sună atât de penibil din nou, mereu fac aceeaşi greşeală, mereu se repetă istoria, doar pentru că eu sunt o idioată care pluteşte în norul pufos al dragostei nebune. Doar o altă fată tratată ca un obiect fără sentimente. 

Asta doare cel mai tare, faptul că nu vede că mă răneşte enorm, că m-a rănit enorm. Cele trei zile în care s-a purtat aşa frumos, am părut un cuplu adevărat, dar acum tind să cred că nu am fost niciodată aşa ceva. Cuvintele lui 'vreau să fiu bun pentru tine, să fiu perfect pentru tine, să fiu tot ce ai tu nevoie'  răsună ca un ecou în mintea mea, şi mă afectează şi mai rău.