Încă o dată stomacul mea scotea zgomote din cauza foamei. Eram transpirată și mă simțeam nasol, nu am mai făcut un duș de zile bune. Arătam literalmente ca o cerșetoare. Dacă ar fi să dau timpul înapoi, nu aș fugi de la ei, măcar acolo aveam condiții, dar aici, fără apă, mâncare, căldură și multe altele. Nu aveam nici măcar un dolar, nu am nimic la mine. Doar un pulover și o pereche de blugi albastru închis. Afară e frig și cerul se înnorase, imediat va începe să plouă și așa voi face o baie. Căci nu am unde să mă adăpostesc.
Mă plimbam plictisită pe străzile Londrei. Mă tot bătea gândul să ies din oraș, asta ar însemna să merg pe jos atâta drum.
Ploaia începuse, și văd oamenii fugind în opusul meu, unii aveau umbrele, unii haine groase, eu...nu aveam nimic.
M-am oprit îngândurată în fața unei case, prin geamul ei observasem, o familie fericită. Părinții erau așezați la un capăt și la altul al mesei, iar o fetiță care nu părea că are mai mult de cinci ani stătea fericită pe scaunul ei între părinți. Zâmbeau și râdeau, erau foarte fericiți.
Mă întreb, oare de ce nu am avut și eu parte de asta? De ce fericirea la mine nu ajungea. Am închis ochii și o lacrimă mi-a curs pe obraz. Eu nu am idee ce înseamnă dragostea maternă, nu am avut parte de ea. Mama a murit la câteva zile după nașterea mea, din cauza unor complicații. Mereu m-am simțit vinovată că ea a murit... Mi se pare că e din vina mea. I s-a spus că dacă mă va naște, va putea să își piardă viața, dar ea nu a ascultat și a refuzat să facă întrerupere de sarcină. Mi-aș fi dorit să o știu din amintirile mele, nu să văd cum arată doar în poze. Nu am apucat să îi spun "mama" și să o fac fericită, așa cum fac alți copii. Primele mele cuvinte au fost "au" și alte țipete, adică atunci când tata mă abuza fizic.
Mi-am continuat drumul, prin ploaie.
Toată viața mea sau cât va mai dura ea, o singură întrebare va rămâne fără răspuns: De ce nu am avut nici o dată măcar o clipă de fericire?
William
— Nu înțeleg de ce te mai chinui? Oricum e dată naibii... încerc să îi explic idiotului
— Am găsit-o. Și am un plan, nu o voi lua chiar eu, îl voi trimite pe Stefan. Cum pe el nu îl cunoaște, poate va accepta toate ajutoarele lui.
— Despre ce vorbești?
— Nu înțelegi. Oricum, nu mai contează. Important e că o vom prinde.
— Ști că a fugit din vina ta, nu? Oricum mi-a plăcut intențiile tale. Te prefaci un prinț pe cal alb, o duci într-o lume nemaivăzută, apoi pac, tot tu i-ai dărâmat lumea. Așa te vreau.... Începi să semeni cu....mine. spun râzând
— De fapt a fost o greșeală palma aceea. Și nu semăn cu tine. Tu ai fost așa din naștere, eu nu!
Emma
Am continuat să merg tot în față, deși nu aveam habar unde aveam să ajung. Dar tot mergeam. Mă uitam în jos la tenișii mei uzi. Eram udă leoarcă, pană la piele. Și începea să îmi fie frig.
Deodată m-am lovit de ceva puternic și am picat jos.
Ce naiba?
Acel ceva, era de fapt un cineva. Mi-a întins mâna speriat și m-a ridicat de jos.
— Iartă-mă, nu eram atent pe unde mergeam, mă feream de ploaie. E vina mea. își ceruse el scuze
Era un băiat tânăr care nu avea mai mult de douăzeci și cinci de ani. Puteam spune că era foarte frumos. Avea ochi albaștri și părul blond foarte deschis.
— Nu, e vina mea. Nu mă uitam pe unde merg.
— Totuși ce cauți tu pe aici pe ploaia asta?
E o poveste lungă.
— E o poveste lungă. repet ce am gândit. Nu am unde să mă adăpostesc. Așa că explorez străzile.
— Vrei să vii la mine? Măcar pentru noaptea asta, ai avea nevoie de îngrijiri.
— Nu, nu pot accepta. Nu vreau să deranjez. Și plus că îmi ești străin, nu îți știu nici măcar numele.
— Mă numesc Stefan. Și am o iubită, așa că nu ai de ce să îți faci griji. Doar că te văd și ai avea nevoie de ceva mâncare și căldură. Și inima nu mă lasă să te abandonez aici. Așa că vii, obligată.
M-a tras de mână și încercam să mă opun.
— Nu îți fac rău, ai încredere în mine. Vreau doar să te ajut. Spune-mi numele tău.
— Emma. spun tremurând
Am continuat să mergem. Mi-era frică de ceea ce avea să urmeze. E un străin pe care l-am cunoscut de nici măcar cinci minute, întâmplător, pe stradă.
Totuși i-am dat o șansă. Dar m-am gândit din nou, nu am nevoie de afecțiunea nimănui.
Peste vreo zece minute am ajuns în fața unui bloc. Am urcat în lift și a apăsat pe etajul cinci. Totul era liniștit. Se auzea doar muzica enervantă a lift-ului.
— Deci Emma. Cum ai ajuns astfel?
Mi-am închis ochii. De ce naiba nu poate să tacă din gură, insistă să întoarcă nenorocitul ăla cuțitul în rană.
— M-am certat cu mama. îl mint
— Nasol.
Liftul s-a oprit și din nou el m-a cuprins de antebraț. Am înaintat pe hol și ne-am oprit în fața unei uși cu numărul 443.
A scos cheia și a deschis ușa, lăsându-mă mai întâi pe mine să intru.
— Unde e a ta iubită?
— E la niște cursuri de medicină sau ceva de genul. Acolo e baia, poți face un duș și o să-ți aduc niște haine de la iubita mea.
M-am apropiat temătoare de baie. Am intrat și mi-am dat hainele ude jos, apoi am făcut un duș fierbinte.
Câteva minute mai târziu am ieșit din baie, complet reîmprospătată. După ușă era Stefan, cu brațele încrucișate la piept.
— Scuze Emma. Dar e timpul să afli adevărul. Nu te-am adus aici ca să am grijă de tine, ci...să te duc înapoi la William și Lucas.
Am rămas șocată. Și am început să plâng. Încă o dată, o lecție importantă, să nu te încrezi în străini.
— Nu, te rog, nu îmi face asta. Tu nu ști cum e să fii cu acei doi frați. Tu nu ai trecut prin ce am trecut eu. Mă torturează...
— Prea târziu...
Imediat cum spuse asta Lucas apare pe ușă, urmat de William...
Și cu asta s-a dus și libertatea mea.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
