ANORMALL

Capitolul optsprezece

EMMA

      William a strâmbat din nas, dar a fost de acord. Dar acum că mă gândesc, cum pot să-l înmormântez pe Lucas? Sufletul mi-e sfâșiat numai când mă gândesc la lucrul ăsta. Voi încerca să fiu puternică. Măcar atât merită după ce a avut grijă de mine.

      Nu pot să cred că William a făcut fapta asta doar ca să mă "recupereze", m-am gândit mai bine peste noapte. Cu toate aceste fapte mi-am dat seama că el mă iubește. Și mă iubește într-un stil toxic și maniac, altfel nu ar fi făcut atâtea nelegiuiri pentru mine. Nu cred că ai face astfel de lucruri pentru o persoană pe care ai răpit-o doar pentru a-l face pe tatăl ei să o ia razna, ce importanță ar avea. Însă aici e mai mult decât o răpire, aparent sufăr de sindromul Stockholm, iar între mine și William e ceva ce nu poate fi explicat în cuvinte, oarecum un rău necesar de care avem nevoie amândoi.

      La naiba, eu îl iubesc, mult. Dar e un...maniac, nu ști când te va lovi sau când vei muri. În preajma unuia ca el totul e posibil, mă aștept la orice.

      Mi-e dor de Lucas. Mi-e dor de ochii lui negri și de zâmbetul lui. Mi-e dor de tot ce ține de el. Am ținut mult la el, ne-am apropiat și am ajuns prieteni, într-un fel...
Trebuie să recunosc, m-a răpit, și nu e un lucru bun, însă a avut grijă de mine.

      E ora cinci dimineața, eu nu pot dormi deloc, toată noaptea am fost trează. Și William doarme, pieptul lui era lipit de spatele meu și brațul îi era pe talia mea. De atâtea ore el nu s-a dezlipit de mine, și chestia asta îmi părea simpatică. Adică recunosc sentimentul acela profund atunci când ești aproape de persoana pe care o iubești, chiar pe el l-am experimentat. Acum e rândul lui, să simtă cum e dragostea. Dacă nu ne-am fi aflat în circumstanțele acestea, aș spune că ar fi perfect.

      M-am întors cu fața înspre el, dormea dus, liniștit, în pace. Era extrem de obosit și nu știu de ce. Am zâmbit și l-am sărutat pe obraz. Era atât de drăguț când doarme.

      Am continuat să-l sărut, și am zâmbit atunci când el dădea semne de trezire.

      — Dormi Emma. spuse, nici măcar nu și-a dezlipit ochii

      — Nu am somn, scuze că te-am trezit, nu am vrut. Acum dormi tu, promit că nu te voi mai deranja. spun

      — Poți să mă săruți în continuare, nu mă deranjează. Dar eu dorm, mi-e somn. spune râzând

*

      Câteva ore mai târziu, adică patru, am vrut să merg la baie, dar bineînțeles că William nu și-a dezlipit brațul de talia mea, ba chiar când a simțit că doresc să plec, mi-a lipit cu totul trupul de al său, țintuindu-mă cu putere.

      — Unde mergi? spune somnoros

      — La baie. Dă-mi drumul.

      — Nu!

      Mi-am dat ochii peste cap și m-am întins înapoi în pat. Nu îmi venea la toaletă, doar că nu voiam să mai stau în pat, am dormit doar în aceste patru ore și restul nopții am fost trează, mai pe scurt, am bătut câmpii, încerc să înțeleg cum pot dormi lângă cineva ce a ucis cu propriile mâini membrul familiei sale... și am ajuns la concluzia că nu voi înțelege niciodată ce e în neregulă cu mine.

      — Cât mai ai de gând să dormi? E aproape ora zece.

      — Încă cinci minute.

      — Și de ce nu poți să îmi dai drumul?