Simțeam o frică nestingherită în mine, frica de William. Nu știu de ce, dar o simțeam. Și în ultimele două zile am încercat să-l ignor cât de mult posibil. Simțeam un sentiment...nu știu cum să-l explic...frica îmbibată cu iubirea.
Am ieșit din duș și m-am uscat corpul cu ajutorul unui prosop alb. Mi-am desprins părul din cocul dezordonat și l-am pieptănat, apoi l-am împletit într-o coadă. Nu mi-am mai amintit multe despre trecutul meu, doar câteva fragmente dintre mine și William. Dar vreau să aflu despre familia mea, despre tatăl meu. E mort și el? Bunici am? Nu știu nimic, mă simt ca o străina în propriul corp.
Am ieșit din baie și în cameră era o beznă imposibilă, în aventura spre întrerupător m-am lovit de două ori la degetele de la picioare. Aprind becul și țip scurt când îl văd pe William în pat.
— M-ai speriat! De ce nu mi-ai spus că ești aici? întreb respirând adânc
— Voiam să afli singură.
Nu cred că mi-era frică din cauza sperieturii, ci din cauză că mie îmi este frică chiar de William. Știu că acest sentiment l-am avut când l-am cunoscut, nu știu de ce.
— De ce fugi de mine Emma? Știu că la început am fost un "călău" pentru tine, dar m-am schimbat. Nu îți amintești? Seara când am stat îmbrățișați pe un bloc privind cerul și stelele, ți-am dăruit inima mea pe vecie.
— Nu știu William... Nu îmi amintesc deloc momentele frumoase, ci doar cele urâte. Și aceste amintiri mi-au provocat...într-un fel...frică de tine.
— Și sunt un prost și știu că trebuie să-ți fie frică de mine și ar trebui să fugi în următoarea secundă departe de mine. Dar vreau să știi un lucru...eu te iubesc, mai mult decât mă iubesc pe mine... spuse și dă să plece, eu oftez și când ajunge în dreptul meu, cu o tragere de suflet îl prin de mână și îl îmbrățișez
— M-ai făcut fericit. spuse punându-și capul pe umărul meu și îl simt cum rânjește
Mi-am băgat mâna dreaptă în părul lui lung și creț și l-am sărutat pe față. Mereu am fost așa bipolară? Mereu acum un minut mă certam cu el și în următorul îl îmbrățișam?
— Totuși am venit să-ți spun că mâine ieșim prin oraș, poate așa îți vei reaminti câteva ceva. Și să-ți urez noapte bună.
— Stai. îl opresc. Poate că mai târziu o să regret asta, dar dormi cu mine.
— Nu o să regreți iubito, îți promit. spuse rânjind
*
Mă trezesc chicotind, din cauza buclelor lui William ce îmi gâdilau nasul. El dormea dus. Mă ridic în fund și văd telefonul spart al lui William, și l-am luat să văd cât e ceasul.
Stai puțin, eu i-am spart telefonul, atunci când m-a prins că născoceam prin el. Deci până și cel mai minuscul lucru mă ajută să-mi amintesc câte ceva. Pe fundal era o poză cu mine, când naiba a făcut-o? Arătam ca naiba.
— Iar cotrobăiești prin telefonul meu? tresar când îi aud vocea și îi arunc telefonul pe dulăpior. Nu-mi mai trânti telefonul așa, fie-ți puțină milă. De ce te-ai trezit? E abia ora...10.
— Din cauza ta. spun întinzându-mă înapoi în pat
— Ce ți-am făcut de data asta?
— M-au gâdilat buclele tale.
El râde și eu mă ridic din nou în fund, la fel ca el.
Spre surprinderea mea se apleacă și se așază cu capul la mine în poală. Eu m-am uitat adânc în ochii lui verzi, care ascundeau un trecut destrăbălat.
— Îți iubesc ochii. îi recunosc și el zâmbise
— Toate fetele îi iubesc.
— Poate ți scot. Nu se va mai uita nimeni la tine.
— De când ai devenit tu așa agresivă?
— Am grijă doar de ce e al meu.
— Am terminat? întreb obosită
— Și dacă mâine se termină ciocolata dai vina pe mine. Așa că vom cumpăra mai multă.
Coșul de cumpărături era plin de dulciuri, de parcă organizam o petrecere.
Când în sfârșit William termină de ales ciocolata și alte dulcegării, plătise cumpărăturile și le așezăm în mașină.
— Trebuie să mă întorc, am uitat prezervativele. spuse și eu rămân total blocată, persoana care avea mașina parcată lângă noi se uita lung la William, apoi la mine
— Ești nebun? întreb rușinată
— Glumeam măi. Dar chiar trebuie să mă întorc, am uitat să iau ciocolată cu nucă de cocos.
M-am sprijinit de mașină în timp ce William fuge înapoi în supermarket. Cerul era senin astăzi în Londra, după atât de multe ploi, azi e o zi frumoasă.
Sar speriată când dintr-o dată două brațe îmi înconjoară spatele și mă apropie de pieptul persoanei.
Mă retrag și văd un băiat brunet cu ochii căprui care mi se părea cunoscut, mult prea cunoscut.
— Uite Emma, știu că nu ști cine sunt din cauza nenorocitului tău de accident. Dar să știi că mi-a fost dor de tine. Sunt Lucas. Să nu-i spui lui William că m-ai văzut. Te iubesc micuțo. mă ia din nou în brațe și apoi începe să fugă
Ce naiba tocmai a fost asta? Simțeam că trebuia să fiu fericită, dar nu sunt.
Și mi-am amintit... Moartea lui...apoi am aflat că e viu. Mi-am pus mâinile în cap și am început să plâng. E Lucas...fratele lui William și prietenul meu de suflet. Doamne ce proastă sunt.
Îmi șterg lacrimile rapid văzând că William se apropie de mine.
— Gata, putem pleca acasă. spuse William urcând în mașină
Eram total absentă, nici măcar nu auzeam ce spunea William... Gândul îmi era doar la Lucas...
— Femeie! strigă el fluturându-și mâna prin fața mea
— Hmm?
— Te strig de juma' de oră? Unde Dumnezeu te gândești?
— Încercam să îmi aduc aminte despre noi. îl mint, gândul meu era cu totul în altă parte.
— Azi ți-ai mai amintit ceva?
Da.
— Nu...
— Emma...îți spun din nou, când îți vei reaminti absolut tot, poate că mă vei urî și vei pleca de la mine, dar eu continui să-ți reamintesc, te iubesc, și nu voi înceta să o fac.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
