In The Heart Of The Forest

20. Prea multe lacrimi.

Ryan's POV

Cateodata avem impresia ca viata noastra ne apartine si ca ne este foarte usor sa o controlam. Avem impresia ca putem decide cand totul s-a terminat si ca putem face ce vrem in fiecare zi pentru ca nimic nu se va intampla. Nu este asa. Nu decidem noi cand totul s-a terminat, nu decidem noi ce va urma dupa fiecare moment si cel mai important nu decidem noi demersul lucrurilor in fiecare zi.

Cand intalnim o problema si rezolvarea intarzie sa apara simtim cum totul se sfarseste si nu vom mai reusi sa ne revenim vreodata. Totul in noi se prabuseste. Parca nimic nu mai are sens si am vrea sa se termine totul si sa uitam pur si simplu de toate.

O auzeam pe Grace ca prin ceata cum striga. Simteam cum mi se sfasie sufletul pentru ea. Si chiar daca as fi vrut sa simt asta pentru ca il vede pe acest baiat, iar mie imi pare rau pentru situatia lor, eu ma simteam distrus pentru ca ea plangea asa de tare. Pentru ca ea era cea distrusa si ca pentru ca, in acel moement, nimic nu mai avea sens in perspectiva ei. Incercam sa nu ma opresc din a apasa pe pieptul sau. Stiam ca in orice moment doctorii de pe vapor vor fi aici. Totul se intampla ca si cand as fi intr-un film si totul se misca foarte incet. Strigatul ei se auzea pe fundal, iar eu incercam din rasputeri sa raman ferm. Trebuie sa recunosc ca situatia accea era una foarte delicata.

I-am verificat pulsul din nou. Speram ca inima lui sa nu fi cedat complet. Speram ca aceasta situatie sa se termine cu bine. Cand mana mea i-a prins incheietura am fost sigur ca am simtit ceva. Nu puteam stii daca a fost din cauza adrenalinei, sau daca el chiar avea un puls foarte scazut, dar s-a vazut pe fata mea o urma de speranta in momentul in care mi-am dat seama ca am reusit.

Nu imi amintesc foarte bine ce am facut in acel moment, dar imi amintesc cum am fost dat la o parte de cativa oameni si cum cineva a inceput sa alerge dupa un doctor.

M-am uitat la Grace cand un nou cutremur de pamant s-a simtit. Plangea foarte tare, dar nu mai striga. Cred ca a inteles ca nu este totul pierdut. Oricum, niciodata nu poti sa fii sigur. Faptul ca el are puls, nu inseamna neaparat ca isi va reveni.

M-am repezit in urmatoarea secunda la ea si am luat-o in brate. Am strans-o tare la pieptul meu, stiind ca avea nevoie mai mult de cat orice sa simta ca nu totul este pierdut. A stat nemiscata la inceput, dupa care m-a imbratisat si ea, plangand in bluza mea. Imi parea rau pentru ea. Incercam sa ma pun in situatia ei, dar nu puteam sa imi imaginez cat de mult suferea in acel moment.

,,Oh, Grace, ce ma bucur ca esti bine!" am auzit pe cineva in spatele meu spunand usurat. Cand m-am intors sa vad cine este, mi-a picat fata.

,,Tu vorbesti serios, Rob?" l-am intrebat eu putin enervat.

,,De ce nu as vorbii serios? Oricum, trebuie sa plecam cat mai repede de aici. Haideti!" am ras ironic la raspunsul sau inca tinand-o pe Grace.

,,Tu chiar nu intelegi, nu-i asa? Acestia doi puteau sa nu mai fie aici. Uita-te cum arata intrarea in pestere. Nici urma de intrare. Nimic. Doar pietre. Iar tu esti foarte relaxat in aceasta privinta. Nici macar nu te-ai stresat sa vii sa vezi daca sunt bine", am facut o pauza pentru a ma uita urat la el. Era mai mare ca mine cu destui de multi ani, dar nu imi placea de loc atitudinea lui. ,,Imi spuneai ca este prietenul tau. Credeam ca oamenilor le pasa de prietenii lor."

S-a uitat la mine evident enervat de atitudinea mea. ,,Asculta, copile, sa stii ca este problema mea cum ma comport cu prietenii mei", a spus facand un pas spre mine. Simteam cum adrenalina imi curge prin vene. Respiram greu, eram nervos. Am 18, nu are dreptul sa ma trateze ca pe un copil.

Chiar inainte sa ii spun ceva, cineva din stanga noastra a venit sa ne strige.

,,Haideti, grabiti-va! Plecam de aici. Capitanul a gasit o solutie."