In The Heart Of The Forest

11. Dezamagirea!

Imi pare rau ca a durat asa de mult:) Aici este un nou capitoul! :) :*

Grace's POV

Uneori am impresia ca, daca astept prea mult, lucrurile vor lua o intorsatura gresita. Nu te astepti sa se intample in acest fel, deoarece gandindu-te prea mult la ceea ce iti doresti, nu iti dai seama de varianta opusa. Pare complicat nu? Pai, chiar este: nu ne gandim la ce se poate intampla atunci cand totul decurge bine. Si, cand ne dam seama de ce se intampla, suntem dezamagiti.

Pe mine, aceasta intamplare m-a socat. Nu ma asteptam. Eram prea entuziasmata. Dar ce ma uimeste si mai tare este Luke. Ma uit la el de un minut si imi dau seama ca nu s-a miscat deloc. Parca s-a blocat.

Ma indrept spre el, ignorandu-i pe ceilalti.

,,Luke? Esti bine?" am spus eu in soapta. Vocea mea parea ragusita si nu stiam daca este bine sa mai adaug ceva.

Luke se uita in continoare in gol. Nu stiu la ce se gandea, de fapt, cred ca stiu. Imi era frica sa nu izbugneasca… imi doream sa nu fi patit ceva. Era prea serios. Eu nu il stiu pe el asa. Intotdeauna am apreciat ca pot sa rad si sa ma simt chiar foarte bine in preajma lui. Dar acum era diferit. Acest lucru l-a facut sa se schimbe. Brusc, starea lui de bine s-a schimbat intr-una nu prea fericita. 

,,Nu!" am auzit la un moment dat si mi-am intors privirea spre el. Il priveam cu tristete pentru ca ma asteptam la acest raspuns. ,,Cum as putea sa fiu bine? Sansa mea, singura sansa pe care o mai aveam, s-a dus. Nu pot trai cu gandul ca voi locui aici. Nu sunt facut pentru asta. Nu imi plac insectele sau dormitul pe pamant. Eu am crescut in oras, intr-un pat adevarat si intr-o camera care miroase a proaspat si a parfum de flori, nu a umezeala si a insecte. Stii? Nu ii vorba doar de asta, doar ca nu ma pot obisnui cu acest gand." a adaugat el pe un ton calm.

Ma uitam la el, chiar daca el a ramas in aceeasi pozitie. M-a facut sa ma simt aiurea. Eu as fi trait in oras, chiar daca as fi facut-o doar pentru el. Nu inteleg de ce este asa de revoltat.

,,De ce spui asta?" am spus cu regret. ,,Crezi ca mie nu imi pare rau? Si eu as fi vrut sa merg la oras. Nu esti tu singurul care a ramas aici. Suntem toti impreuna. Cine stie? Poate vom gasi o cale."

Eram suparata si incercam sa ii atrag atentia pentru ca a gresit. Nu cred insa ca am razolvat prea multe.

,,Grace, tu nu intelegi ca nu avem cum sa gasim o cale?" a replicat intorcandu-se in sfarsit spre mine. ,,Va veni iarna, avioanele nu vor mai circula asa de des, iar noi nu mai avem internet. O sa inghetam si probabil ca vom sfarsi morti de foame." mi-a spus Luke, ridicand tonul.

,,Noi stam aici de multi ani. Eu, cel putin, de aproape 17. Ne-am descurcat in fiecare an. Chiar nu trebuie sa iti faci griji."

Ma uitam la el suparata. De ce se cearta cu mine? Nu inteleg de ce nu vrea sa ramana. Daca sunt eu de vina? Daca el chiar nu mai vrea sa ma mai aiba prin preajma?

S-a uitat la mine, oftand. Fata lui era obosita, probabil de la stresul pe care l-a acumulat. Si-a dus mana la frunte si s-a uitat in jos. Ma uitam la el si simteam ca ochii incepeau sa mi se impaienjeneasca. Nu voiam sa plang si nu aveam de gand sa o fac. Trebuia sa fiu tare. Nu voiam sa ma vada ceilalti plangand.

,,Imi pare rau, Grace, ca nu intelegi, dar nu pot!" a spus fara sa ii mai pese si a facut pasi in semn de plecare.

Am simtit o durere puternica in suflet. Ma simteam data la o parte si ignorata. De ce se comporta asa? Voiam sa plang pentru ca sentimentul de dezamagire ma inunda pe dinauntru si simteam ca voi rabufni.

Ma uitam cum pleaca, ochii mei exprimand o tristete launtrica. Cei din jurul meu nu au spus nimic, se uitau doar dezamagiti la randul lor. In mintea mea se derulau multe imagini in care aparea Luke, dar imaginea de mai inainte nu voaim sa o revad. Totusi, ea predomina in mintea mea, iar eu voiam pur si simplu sa dispar. Nu mai voiam sa vad pe nimeni si doream sa fiu eu singura.