Din negura trecutului

PROLOG

Prolog

    -Ce vânt te aduce în prăvălia mea, Inez?

    Aș fi zis că unul destul de rece. Era aproape toamnă și afară frunzele uscate îmi deschideau drumul înainte și îmi acopereau pașii înapoia.

    Bătrâna văduvă Echevaria mă privi în tihnă. Nu părea surprinsă în a mă vedea și aș fi putut jura că se aștepta să îi calc pragul în acea seară. Întrebarea ei putea fi, așadar, născută din pură politețe. Femeia îmi zâmbi blajin, după care îmi indică scaunul liber din fața mea. Ea era deja așezată dincolo de tejgheaua de sticlă prin care îi puteam zări brațul paralizat odihnindu-se ca întotdeauna în poala acesteia, într-o postură ciudată, care îmi trimitea negreșit fiori pe șirea spinării.

    Pățise nefericirea în timpul războiului. Lidia Echevaria fusese șofer pe ambulanță pe front; se înrolase în armata franceză, luptase împreună cu bărbatul ei, maiorul Gustavo Echevaria, alături de Aliați. Fugiseră din Spania înainte ca Războiul Civil să le poată anihila orice putere de a fi stăpânii propriilor vieți. Vecina noastră, dona Isabella Gomez, ne povestise cu lux de amănunte mie, mamei și surorii mele, Catalina, despre cum Franco însuși trimisese după Echevaria si soția sa atunci când îi fusese comunicat că maiorul refuză să servească interesele lui El Caudillo. Dar asta e o poveste care își va găsi curs mai târziu, cu siguranță.

    Dona Isabella ne mai spuse cum maiorul Echevaria fusese ucis în luptă, odată cu retragerea de la Dunkirk. În aceeași bătălie Lidia Echevaria fu împușcată de trei ori. Gloanțele se nimeriră din părți diferite, fusese o rafală venită de nicăieri, cum se întâmplase de atât de alte multe dăți în timpul războiului. Cu toate că rănile nu i-au fost fatale, unul dintre proiectile i-a furat mâna dreaptă, lăsând-o, cum s-ar spune popular, ciungă. Ei bine, nu era tocmai ciungă...doar că știam de la dona Isabella că, mânușa de catifea bordo ascundea absența traumatizantă a unor degete și niște cartilagii și ligamente distruse pe veci.

    Mi-am dres glasul și am înaintat. Nu m-am așezat din prima, totuși. Îmi era greu să admit că, în final, venisem acolo de bună voie. Asta ar fi însemnat să recunosc că, până la urmă, aveam o problemă.

    Mi-am rotit ochii și am luat la cunoștință existența acelor vaze minunate a căror lucrătură fină mă ducea cu gândul la măestria lucrătorilor din vremea regală, statuetele din lemn, marmură și sticlă, ce înfățișau atât de multe ipostaze ale vieții umane și nu numai. Asimilarea numeroaselor bibelouri, tablouri, simple piese de mobilier sau de toaletă, a atâtor detalii, îmi mai aducea o oarecare stare de liniște. Erau multe piese scumpe acolo, nu neapărat din punct de vedere financiar, dar categoric din punct de vedere sentimental. Așa era cu anticariatele, prăvăliile de genul acesta adunau lucruri care reprezentau mari valori pentru niște oameni care, din păcate, din diverse motive, nu le mai puteau purta de grijă.

    -Haide, fetițo. Dacă nu aș ști mai bine, aș zice că te temi de mine..., adăugă văduva Echevaria, ridicându-se de la locul său și venind spre mine.

    -Nu, nu, dona Echevaria, am îngăimat cu greu, de parcă eram făptașa unui lucru rușinos pe care îmi era greu să îl recunosc. Eu, de fapt, caut...ceva...

    Lidia Echevaria îmi zâmbi larg, apoi mă prinse de încheietura mâinii stângi cu blândețe. Strânse ușor degetele pe pielea mea, ca și când ar fi vrut să îmi insufle putere. Ochii săi împrejmuiți de cutele timpului trebuie că văzuseră atât de multe atrocități, atât de mult din lucrurile pe care eu nici nu mi le puteam închipui. Nici eu, nici Catalina, noi, generația anilor '90, care habar nu aveam ce însemna să fii hăituit afară din propria țară, să lupți pentru libertatea ta și a altor milioane de oameni pe care nu îi cunoșteai și nici nu aveai să îi cunoști vreodată, pentru libertatea copiilor voștri. Un nou fior mă petrecu din cap până în picioare.