Din negura trecutului

Veronecino

CAPITOLUL CINCI

Veronecino

Nu mai zburasem niciodată cu avionul. A fost prima oară când am ajuns în aeroportul din Granada, în ciuda faptului că am locuit în orașul acela pentru cea mai lungă perioadă a vieții mele. Pot spune sincer că nu am văzut vreodată atât de mulți oameni adunați într-un singur loc, atât de mulți turiști forfotind în zig-zag sau în grupuri la fel de compacte ca niște plutoane japoneze. Am fost surprinsă, da. Dacă nu chiar speriată, mai ales de o mână de americani care se comportau ușor haotic, încercând să citească toate denumirile în spaniolă și făcând o treabă cel puțin mizerabilă. Dar m-au amuzat, de ce să mint? Un lucru e indubitabil adevărat despre această nație. Orice le lipsește în pricepere, compensează în entuziasm. Presupun că și asta are farmecul său, fiindcă i-am urmărit cu privirea și cu un rânjet pe buze până am ajuns la punctul de control. Acolo am fost neîndoielnic băgată în sperieți de agentul care făcea verificările de rutină. La prima vedere era un ins perfect normal, ca noi toți. Nimic din aspectul lui nu ar fi atras atenția spre el, era atât de banal încât poate nici uniforma specifică meseriei sale nu l-ar fi scos din anonimat. Dar, în momentul în care mi-am așezat geanta sub aparatul care scana conținutul acesteia, bărbatul a început să îmi recite ceva ce, dacă nu aș fi știut mai bine, suna a amenințare. Mi-a expus clar și concis ce se poate întâmpla în cazul în care „ceea ce car cu mine în geantă nu este adecvat scopului pentru care mă aflu acolo" și a continuat, imediat după aceea, în a îmi explica în ce circumstanțe încălcarea protocolului de securitate într-un aeroport se pedepsește prin lege, „chiar cu închisoarea". De ce am fost tocmai eu supusă unui asemenea proces exhaustiv de aducere la cunoștință a legii și ordinii...nu știu. Habar nu am, dar omul mi-a trimis fiori pe șirea spinării și, la un moment dat, după ce s-a dovedit că nu aveam „potențialul unui infractor", am avut impresia, uitându-mă peste umăr, că bărbatul mă urmărea din ochi, ca o iscoadă, măcar să fie sigur. Poate ar fi trebuit să îi explic și eu, tare și cât mai răspicat, că eram în compania unui veteran de război și că tatăl meu era și el angajat în protejarea securității statului spaniol.

Am urmat-o apoi pe dona Echevaria, alături de care am ajuns fără niciun alt incident în avion. De specificat, niciodată nu mi-am închipuit că o aeronavă putea fi atât de mare. Da, într-adevăr, mai văzusem avioane zburând destul de aproape de sol, imaginația mea de om citit și scos în lume îmi aproxima dimensiunile unui avion, dar...Dumnezeule, motoarele alea!

-Dona Echevaria, am zis, așezându-mă pe locul atribuit mie, ăsta nu e un avion. E un monstru care tocmai ce ne-a înghițit!

Cred că seriozitatea cu care am spus lucrul ăsta și faptul că trebuie să fi avut ochii precum două cepe mutant o făcură pe dona Echevaria să râdă cu poftă. Am zâmbit firav, în vreme ce priveam cum stewardesa, care era într-adevăr o femeie superbă, îi conducea pe pasageri la locurile lor. M-am întrebat oare cât de plăcut poate fi să călătorești în toată lumea și să fii și plătit pentru asta? Și nu orice salariu...

Zborul nostru avea să dureze două ore și treizeci și cinci de minute. Aveam să aterizăm pe aeroportul Charles de Gaulle, care, din ce înțelesesem de la dona Echevaria, era uriaș.

-Ei bine, după ce am văzut până acum, sunt dispusă să îmi ajustez așteptările în materie de dimensiuni mari și foarte mari, i-am răspuns femeii, care îmi luă mâna într-a sa și îmi surâse blajin.

-Îți va plăcea Franța, ai să vezi.

Nu aveam niciun dubiu că Franța își merita renumele. Dacă mă îndoiam de ceva...ei bine, de experiența mea în Franța poate.