Din negura trecutului

E timpul pentru o decizie

CAPITOLUL 1

E timpul pentru o decizie

-Hei, ușurel, Inez. Ușurel...

Nu știu când am tâșnit de pe pernă în poziție de șezut. Am simțit pe spate mâna caldă a lui Esteban și am realizat cât de asudată eram de fapt. O transpirație rece care parcă se lăsa grea pe pielea mea pe măsură ce deveneam din ce în ce mai conștientă de locul și momentul în care mă aflam. Apoi, în vreme ce mă reobișnuiam cu spațiul propriei camere și cu liniștea care ar fi putut sparge timpane, am priceput că eram în siguranță, că puteam să încerc să respir mai puțin sacadat, să îmi potolesc bătăile inimii, puteam clipi fără să mă tem că ceva grav are să se întâmple în fracțiunea de secundă în care voi închide ochii. Am eliberat așternutul dintre degetele încleștate și am tras adânc aer în piept.

-În cazul în care contează, vorbi Esteban în șoaptă, în timp ce încerca să îmi relaxeze mușchii gâtului cu un masaj lent, eu cred că bătrâna Echevaria e de fapt senilă și habar nu are despre ce vorbește. E plictisită, învechită, cine știe, poate e chiar nostalgică după război. Înainte avea o ocupație...acum nu o mai ia nimeni în seamă.

Vorbele lui Esteban mi s-au părut cel puțin nedrepte și crude. Putea fi extrem de insensibil uneori, iar eu puteam fi teribil de tolerantă în această privință. Dar nu și acum.

-Esteban, de ce nu îți ții gura? am spus, evident mai mult decât iritată.

-Haide, Inez, oamenii nici măcar nu intră în sanctuarul ăla pentru vechituri.

-Iar tu nici măcar nu ar trebui să fii aici! m-am rățoit, după care am sărit pur și simplu din pat și am trântit ușa băii în urma mea.

După câteva secunde am auzit foșnetul așternuturilor, apoi pașii lui Esteban, din ce în ce mai aproape cu fiecare clipă. La un moment dat se opriră, era dincolo de ușă.

-Îmi pare rău, Inez. Sunt egoist, știu. Am impresia că de când ai fost la văduva Echevaria coșmarurile tale se întețesc și par mai rele ca oricând. Ai dreptate, nu ar trebui sa fiu aici. Dacă mama ta ar fi intrat acum cinci minute pe ușă și ne-ar fi găsit pe amândoi la tine în pat...băiete, sper să nu aflu vreodată finalul poveștii ăsteia, zise el, chicotind. Deci, cum spuneam, da, nu ar trebui să fiu aici, dar...suntem prieteni, nu-i așa? Deschide-mi ușa, te rog. Nu am vrut sa fiu măgar.

Eu și cu Esteban nu ne știam de foarte mult timp. De fapt, eu și cu Esteban ne cunoșteam de exact patru luni de zile, o perioadă care corespundea cu șederea mea și a familiei mele în micul Caltanirese. Era un orășel cu adevărat frumos, nu aș fi putut să mint. Lăsând la o parte problemele mele cu somnul și faptul că era foarte posibil ca o fantomă venită din negura trecutului și a istoriei să mă bântuie, nu puteam contesta că micul Caltanirese era un orășel de coastă, liniștit, pitoresc, boem. Poate prea liniștit pentru mine uneori, dar, în orice caz, cu o frumusețe aparte. Arhitectura-Caltanirese era situat în provincia Granada, care fusese pentru vreme îndelungată sub dominația musulmană-era o minunăție în cel mai autentic stil maur. Îmbinarea viziunii creștine cu cea a islamului erau evidente și în micul oraș, chiar dacă la scala proporțională cu dimensiunile locului. Erau biserici și erau moschei, erau arcade și erau domuri, muzeul de artă populară, muzeul maur, grădinile în stil indubitabil arăbesc, care decorau curțile primăriei. Iar deschiderea la Mediterana făcea în așa fel încât Caltanirese să fie ideal pentru vacanțe calde și calme.

Apreciam Caltanirese pentru frumusețea sa istorică, culturală. O frumusețe deloc vijelioasă, ci statornică. Era o mică perlă a Spaniei, o perlă pe care oamenii erau dispuși să o treacă cu vederea de multe ori, fiindcă...ei bine, poate că nu strălucea destul de tare, cine știe. Nu avea cea mai activă viață de noapte, populație puțină, mulți pescari, o economie locală bunicică, dar nimic ce ar fi putut propulsa orașul mai departe în ochii districtului. Aș fi putut spune ca locul era cumva adormit.