Din negura trecutului

Martha Stromm

CAPITOLUL UNSPREZECE

Martha Stromm

Vântul sufla puternic acum la lăsarea serii. Ziua era pe sfârșite și eu ajungeam la capătul poveștii mele. Nu era tocmai o luminiță la capătul tunelului meu, ci mai degrabă ceață și drum denivelat.

-Uite ce e, fetițo, trebuie să înțelegi că nu eu îți stau în cale. E statul britanic, bine? Ultima oară când am fost împreună...

-Nu vreți să știți ce s-a ales de soțul dumneavoastră? m-am repezit, lovind cu palma în masă. Ceștile de cafea care stateau încă neatinse se cutremurară cu zgomot. Martha Stromm mă privea nemișcată, atât fizic cât și psihic. Femeia aceea putea fi la fel de impunătoare și nestrămutată ca un obelisc.

Trase aer în piept și își întinse degetele lungi și uscate spre ceașca din dreptul său. Fără vreun sunet prinse coada linguriței de pe farfurioară și, relaxată, de parcă s-ar fi aflat în circumstanțe ușor de ignorat, începu a amesteca lichidul negru. Inversul acelor de ceasornic. De două ori. Fără ca vreodată lingurița să se audă lovind pereții sau fundul ceștii. Îmi simțeam creierii pulsând.

-Ultima oară când am fost împreună, reluă ea sacadat și pe un ton neutru, Diego mi-a spus că MI6 îl recrutase pentru o misiune. Era ceva temporar, nu era un loc de muncă cu normă întreagă. Dar nici ceva care să îi ofere vreun soi de certitudine. Dar când ești ca noi, nu poți refuza, iar faptul că Diego trecuse prin mâinile atâtor oameni de renume și greutate în cadrul teatrului de război îl recomanda și îl obliga în același timp.

-Despre ce misiune e vorba?

-Nu am aflat niciodată.

-Mi-e greu să vă cred.

-Ascultă, Inez. Era anul 1950. Războiul era încheiat, dar nu și socotelile statelor participante, înțelegi? Trebuia să fiu ori proastă ori să nu fi lucrat în branșa asta pentru a nu îmi da seama că, cel mai probabil, lui Diego i s-a cerut să contribuie la vânătoarea pe care întreaga Europă a pus-o la cale; a naziștilor rămași în viață și în libertate. Statul englez ne-a oferit cetățenie și drepturi depline, egale cu ale oricărui cetățean britanic, dar ne-a cerut loialitate si servialitate în schimb.

Am închis ochii, încercând să îl caut pe Diego în mintea mea, încercând să mi-l închipui făcând parte din trupele care trebuiau să-i adulmece și încolțească pe cei care se aflau pe lista neagră a națiunilor victorioase. Era o treabă extrem de periculoasă. Știam despre existența lor și mai știam că membrii acestora fuseseră obligați să jure că niciodată, prezent sau viitor, nu vor divulga informații despre misiunile lor.

Martha vârî mâna în poșeta lăcuită și scoase un plic desigilat. Mi-l oferi cu două degete. Am observat atunci că purta verighetă. M-am întrebat dacă era cea primită de la Diego sau poate după ani și ani femeia hotărâse că era mai ușor să împartă trecerea timpului cu un alt bărbat.

-E ultima scrisoare pe care am primit-o de la Diego, îmi explică, apropiind încă mai mult plicul de mine.

-Dacă și dumneavoastră erați un fost spion al Rezistenței franceze, cum de serviciul britanic de informații nu v-a cooptat și pe dumneavoastră pentru o misiune ca a lui Diego?

Scrisoarea veni mai aproape de mine. Am cedat. Am luat plicul și, cu inima și spiritul zguduindu-se în sincron, am scos singura foaie. Le-am despăturit și, trecându-mi limba peste buzele uscate, am realizat că nu aveam pic de saliva. Am continuat așa. Aș fi vrut ca mama să fie lângă mine. Mi-am dorit să îi fi povestit și să mă fi chinuit să o fac să înțeleagă ce mi se întâmpla și de ce a trebuit să merg în Franța. Îmi era frică de ce aveam să citesc. Voiam ca ea să fie lângă mine și să mă ghideze. Nici măcar dona Echevaria nu era acolo. Spusese că o întâlnire ca cea dintre mine și Martha trebuia să se desfășoare doar între noi două.