Din negura trecutului

Camarazi

CAPITOLUL NOUĂ

Camarazi

Notă: Veți descoperi în acest capitol că am experimentat îndelung cu limba franceză. O limbă pe care, de altfel, nu o stăpânesc de niciun fel. Așa că, v-aș fi recunoscătoare dacă mi-ați indica greșelile pe care le veți descoperi, le voi corecta cu plăcere. 

Era o noapte rece. Foarte rece, deloc ca cele din Spania; adierea nu răspândea aceeași mireasmă ca în Caltanirese, dar era, în ciuda acestui lucru, proaspătă, înviorătoare. Având în vedere că eram agitată mai ceva ca un sifon, fiind trecută de arșițe care mă extenuau psihic și fizic, o noapte înstelată și rece ca un ghețar era binevenită. Am respirat ca un pugilist care urma să intre în ring, mi-am mișcat umerii în rotocoale înainte și înapoi, am închis ochii. Dumnezeule mare, simțeam că locul meu nu era printre toți oamenii aceia care ajutaseră la formarea istoriei. Practic...ei erau unul dintre motivele pentru care eu existam pe lume.

-Inez, draga mea, trebuie să te relaxezi, altfel o să bubui. Ești ca o butelie lăsată sub dogoarea amiezii..., îmi atinse dona Echevaria brațul, evident din dorința de a mă liniști.

-Nu am zis nimic..., am mormăit eu, cu răsuflarea sugrumată de emoție. Oprisem în fața conacului în care avea să aibă loc evenimentul.

-Întocmai.

Majoritatea oamenilor s-ar fi simțit încântați să fie în fața unei asemenea minuni arhitecturale. Din ce îmi explicase dona Echevaria, conacul aparținea familiei Givenchy, nu doar lorzi care își păstraseră titlul și averea încă de pe vremea lui Napoleon, dar și figuri importante în istoria militară a Franței. Familia Givenchy dăduse Franței generali și mareșali, colonei abili pe linie masculină, în vreme ce linia feminină se remarcase prin minți strălucite și liberale, figuri în lupta umanitară, feministe, revoluționare.

Am coborât din limuzina pe care maiorul Echevaria o trimisese după noi. Fațada principală a conacului ilumina noaptea în galben. Puteam vedea candelabrul uriaș care cerea atenție indiferent de unghiul din care îl priveai. Era un monstru de cristal și foc. Capetele vesele de sub el se salutau cordial, cu căldură, își strângeau mâinile și își sărutau obrajii. Am privit în jur, alte mașini opreau pe alee. Doamne îmbrăcate în glamour și domni distinși. Uniforme, trese, șoferi personali, stele, medalii. Clinchet al râsetelor, accente de toate soiurile. Totul într-un decor magnific al unei curți imense, împodobită cu tufe de trandafiri bogați și roșii ca sângele. Erau târzii, tomnatici, dar nu aveau miros. Sau poate că nu-l simțeam eu. Susurul fântânii arteziene se confunda cu atmosfera efervescentă. Știam că în orice altă situație aș fi fost mai mult decât vrăjită să casc gura la tot ce era imprejuru-mi. Înălțându-se din mijlocul de apă transparentă al fântânii, o statuie se uita în jos la mine. Dar nu pot spune exact cum arăta, o vedeam, dar creierul meu se blocase și nu mai puteam înregistra nimic altceva înafară de starea mea de greață.

-Inez, nu arăți foarte bine. Vrei să...

Dona Echevaria îmi vorbea, însă nu o puteam auzi, oricât m-aș fi străduit. Apoi, ca din neant, imaginea lui Diego Adan îmi apăru în fața ochilor. Acolo, în fața mea, lângă șirul stîng de scări care urcau spre intrarea în conac. Îmi zâmbea, debordând de încredere. Purta un frac negru și un papion în culorile Spaniei. Știam că mi-l închipui, dar felul în care ridică cupa de șampanie în cinstea mea, modul în care îmi făcu cu ochiul, ca un star de cinema, mă aduse cumva înapoi pe linia de plutire. Făceam asta pentru el și pentru liniștea lui. Arăta bine, mulțumit, stând sprijint de balustrada de piatră grea, înfășurată în flori și culorile Franței și Spaniei.