Din negura trecutului

Undă verde

CAPITOLUL PATRU

Undă verde

    M-am așezat pe pat, ascultând sunetul ploii, cadența aceea blândă care bătea în sticla geamului cu o melodie asimetrică ce ar fi tras pe oricine la somn. Nu și pe mine. Făcusem cercetări amănunțite despre cel de-al Doilea Război. Despre luptele date în Franța, despre tot ce îmi povestise Lidia Echevaria. Era cu mult trecut de miezul nopții, iar ochii mei se resimțeau de la atât privit în computer. Nu făcusem altceva decât să ronțăi multe calorii la pungă și să îmi ajustez din când în când ochelarii pe nas, degetul pe mouse și cuvintele cheie în motorul de căutare.

    Acum stăteam pe întuneric, tolănită cu fața în sus și mă gândeam la Diego Adan, evident. La coșmarurile mele, la experiențele lui. La începutul acestei...aventuri extrasenzoriale, simpla rememorare a viselor mă aducea în pragul crizei de plâns. Palpitații, transpirație, emoții incontrolabile. Dar, pe parcurs îl cunoscusem pe Esteban și mă apropiasem de dona Echevaria. Eram mai bine acum, pe zi ce trecea îmi venea mai ușor să accept ceea ce mi se întâmpla. Poate fiindcă reușeam, în sfârșit, să găsesc o explicație, o cauză și un sens a tot. Știam că era ceva temporar. Înțelegeam acum că aici nu era numai vorba despre mine, ci și despre Diego Adan. Diego Adan care copilărise în această casă, care își trăise o bună bucată din viață între aceiași pereți care dimineața răsunau de glasurile noastre. Deseori în ultimul timp stăteam nemișcată la masa din bucătărie și priveam în jurul meu, la cele mai mici detalii. Mă întrebam dacă Diego folosise același ochi al aragazului ca și mama mea, dacă pervazul ferestrei care dădea spre grădină era aglomerat de flori și atunci cand casa era a lui. Respiram rar și încetișor în speranța că poate îi simt prezența lângă mine. Poate că îi plăcea să reviziteze locurile dragi, încercam să îmi imaginez care ar fi putut fi acelea.

    Părinții mei erau încă îngrijorați de starea mea spirituală și mintală. Și cred că asta a contribuit destul de mult la decizia lor de a mă lăsa să plec în Franța alături de Dona Echevaria, care vorbise cu ei în după-amiaza care tocmai ce trecuse.

    -Cum adică în Franța? întrebă mama, iar un semi-zâmbet ce voia să păstreze politețea conversației încă vie, îi îngheță pe față.

    Dona Echevaria lăsă ceașca de ceai pe măsuța joasă de lemn la care eram cu toții așezați. Eram în sufragerie. Tata nu gusta ceai, dar cafeaua de la ora 16 aburea încă proaspăt în cana pe care o ținea cu ambele mâini.

    Era un moment extrem de tensionat pentru mine. Cu toate că eram acolo, prezentă la discuția care dezbătea ca subiect direct posibilul meu viitor, știam că nu puteam spune prea multe, fiindcă nu aveam experiența minciunii. Nu că dona Echevaria ar fi făcut un lucru rău și abject, minciuna era necesară într-o astfel de circumstanță. Nu poți să îi spui familiei că mergi în Franța la o vânătoare de fantome. Dar tot mă simțeam cu musca pe căciulă; pe de altă parte, eu nu aveam aceeași putere de convingere ca un fost luptător în război. De-abia reușeam să mă conving pe mine insămi că să plec alături de Lidia Echevaria într-o altă țară era soluția problemei mele. De multe ori abia dacă eram capabilă să conștientizez că aveam o problemă cu adevărat.

    -Nu știu dacă știți lucrul ăsta, dar fiica mea, Flora, este maior. Deține un post in cadrul NATO și momentan se află în Franța, unde va avea loc un dineu comemorativ la ambasada Spaniei în Franța, ținut în cinstea veteranilor celui de-al Doilea Război Mondial care au luptat pentru Rezistența franceză și a urmașilor acestora. Flora și cu mine suntem invitate. De fapt, dineul a fost organizat de Flora și de echipa ei.