Din negura trecutului

Diego Adan

CAPITOLUL ȘAPTE

Diego Adan

Era atât de tânăr. Atât de tânăr! Pentru prima oară de când îl „cunoscusem" vedeam o fotografie a lui Diego Adan și era ca și când acum, pentru prima oară, îmi dădeam seama ce se întâmpla cu mine. Pentru întâia oară puteam atașa un chip omului pe care îl simțeam atât de des parte din mine.

-Fotografia a fost făcută atunci când Adan s-a înrolat oficial în forțele armate franceze, în data de 19 aprilie 1938, în Prima Armată Franceză, sub generalul Rene Prioux, explică Flora Echevaria, așezându-mi în față încă o foaie din dosarul lui Diego Adan.

-Credeam că voluntariatul nu a fost permis decât odată cu Forțele Franceze Libere, în iulie 1940, am spus, aducându-mi aminte de cercetările mele care se lungeau adesea din miez de noapte până în răsăritul unei noi zile. Nu ar fi trebuit ca Diego să aibă studii în domeniu pentru a se putea înrola în Armata Franței ori să fie cetățean francez?

-Cred că mama te poate lămuri în legătură cu asta, nu-i așa, mamă? Fiindcă ea și maiorul Echevaria l-au ajutat pe Adan să se înroleze în Legiunea Străină.

Buzele donei Echevaria părură a se arcui ușor în sus, dar a fost pentru o fracțiune de secundă, așa că nu puteam jura că am văzut un zâmbet pe fața ei. Și chiar dacă ar fi fost așa, a fost un zâmbet fugar.

-Tot ce am făcut eu și Gustavo a fost să îi oferim lui Diego o șansă să lupte. Băiatul voia să fie alături de trupe și să își aducă contribuția. Dar era o problemă, era spaniol și nu cunoștea foarte bine limba franceză. Nu avea pregătirea necesară. Înafară de patos și convingere, Facultatea de Arte Frumoase nu îl învățase nimic care să aibă legătură cu războiul. Nu nu era timp pentru academii și școli de prestigiu, nu pentru Diego, în orice caz. Dar, la fel ca mine, Diego a trecut totuși prin antrenamente, a învățat limba franceză din mers, fiindcă era un copil inteligent. Eu m-am inrolat cu Crucea Roșie, după care am intrat în Rezistență. Dar Diego a urmat o pregătire intensivă în Franța, alături de Legiunea Străină. Eu și Gustavo l-am ajutat să cunoască oamenii potriviți și să își dovedească valoarea. Când a izbucnit războiul, eu și Gustavo am uns orice balama posibilă pentru a-l ajuta pe Diego să treacă de ușa greu de deschis a birocrației. După Legiune am izbutit să îi obținem lui Diego un loc între soldații Primei Armate. Oricine care avea pregătire militară îți putea confirma că Diego Adan era un lunetist desăvârșit. Ochiul lui de muzeolog se putea adapta la orice fel de condiții și era la fel de eficient în cazul în care ținta era în mișcare.

Eu și Diego am fost împreună în campaniile din Africa, dar după moartea soțului meu nu am mai știut mare lucru despre el. La un moment dat i-am auzit numele printre contactele mele din Rezistență, dar atât. În război, adăugă dona Echevaria, învârtind cu lentoare lingurița în ceașca de cafea la fel de neagră precum ochii femeii, care se adânceau acum în unduirile clipocinde ale lichidului, e atât de ușor să devii una cu haosul. Am fost în atât de multe locuri în intervale de timp atât de scurte, încât de multe ori îmi trebuiesc documente oficiale pentru a-mi aminti detalii personale. Credeam că a dispărut în Belgia, într-o misiune de recunoaștere, dar descopăr ca nimic nu e așa cum îmi imaginam...

M-am uitat din nou la figura băiatului care avea să cunoască drumul bărbăției prin foc și sânge, într-o lume care se străduia să își care greutatea prin furtuna celui de-al doilea război mondial. Diego Adan avea expresia curată a celui care nu știe ce îl așteaptă. Bănuiește, poate, da, dar nu știe, nu își poate închipui masacrul la adevărata sa proporție. Fotografia era în alb-negru. Timpul îi dăduse un aspect ușor prăfuit, iar colțurile erau puțin încrețite. Din ce înțelesesem de la Flora Echevaria, sediul arhivelor luase foc la un moment dat, în urmă cu câțiva ani. Multe dosare fuseseră pierdute, inclusiv cel al lui Diego. Dar norocul lor fusese că majoritatea se aflau deja într-o bază de date digitală, ca parte a procesului de modernizare a arhivelor. Mulțumită acestei inițiative inspirate puteam eu acum să îl privesc pe Diego Adan în ochii care mi se părură că priveau direct la mine. Aveau o strălucire aparte, o strălucire vioaie, aproape copilărească; aproape vie. Eram sigură că avea statura și forța unui munte, dar chipul său nu exprima altceva decât blândețe, în ciuda poziției de drepți. Era frumos. Clasic, cumva scandinav în trăsături, ceea ce mi se părea neobișnuit, fiindcă știam că era clar sânge maur în venele sale. Pomeții pronunțați și înalți, nasul cârn și bărbia rotundă nu arătau a fi ale unui spaniol. Chiar dacă fotografia arăta ca un portret făcut în cărbune, îmi puteam da seama ca pielea lui era mai albă decât a unui spaniol sadea. La fel de albă ca a mamei. Apoi, documentele sale medicale specificau clar: caucazian; culoarea ochilor: verde. Priveam din nou la fața lui și la ochii împrejmuiți de gene dese și scurte și încercam să mi-i închipui în culoare. Verzi. Mari, rotunzi și frumoși. Am luat o altă fotografie, în total erau patru. În aceasta, Diego părea vigilent, înconjurat de verdeață alb-negru. Avea rucsacul în spate, casca pe cap și pușca în mână. Arăta obosit și murdar, dar se chinuia să zâmbească. Am intors poza, iar pe verso era notat, într-un scris mai mult măzgălit decât așternut cu ceva considerație: France, 1940, D. A.-mon frere, mon camarade et mon ami. Mi-am trecut degetele peste cele câteva cuvinte. Îmi spuneau ceva despre Diego în afara armatei, în afara luptei, în afara motivului pentru care mă aflam eu în Paris. Îmi dezvăluiau încă puțin despre ce fel de persoană era Diego, mi-l conturau pe omul Diego Adan puțin mai mult.