Din negura trecutului

MJ Walinski

CAPITOLUL ZECE

MJ Walinski

Zorii noii zile se iveau din spatele meu și se răsfrângeau în ochii sergentului Walinski, în timp ce el vorbea animat, printre înghițituri de bere. Îmi povestea o pățanie din multele prin care a trecut pe vremea instrucției. Își descheiase primii nasturi ai cămășii, fiindcă, aparent, detesta costumele și hainele formale. Cravata mi-o dăduse mie, iar eu am desfăcut nodul și mi-am făcut-o fundă pe după gât. Plecasem împreună de la dineu și merseserăm o bună bucată de timp în liniște, noi cu noaptea. Eu îmbrăcată cu haina lui, iar el cu mâinile în buzunare. Ne-am oprit într-un parc la vreo doi kilometri distanță de conacul Givenchy. Improvizasem un așternut pe iarbă din câteva fețe de masă pe care Walinski le șterpelise din magazia unui magazin alimentar.

Escapada noastră era amuzantă, palpitantă. El se purta atât de destins, de parcă ne cunoșteam de ani de zile. Era tipic american și, cu toate că undeva în dedesubturile minții mele și ale acestui moment răsuna vocea tatei, în antipatia lui pentru această nație, eu îl găseam pe Walinski incredibil de...proaspăt în diferențele lui față de mine. Erau mentalități diferite, vocabular, formulări, atitudini, expresii ale trupurilor care erau la poli complet opuși. Uneori nu ne înțelegeam și confuzii de-a dreptul copilărești reieșeau din vorbele noastre. Râdeam de ele imediat ce ne lămuream de greșeală. Și, în același timp, noutatea acestor lucruri era fermecătoare. Atingeam distanța dintre noi cu mâna, o priveam drept în față și descopeream că o puteam face a mea și că nimic nu era imposibil. Priveam cu fascinație la cum lumina difuza a soarelui îmbrăca cerul deasupra noastră într-un roșu ca de foc, vărsându-se în oceanul de albastru albicios. Am tras adânc aer în piept și am strâns haina lui Walinski în jurul meu. Era frig și comod, tihna era minunată. Împrejurul nostru vântul trezea din somn copacii, iar păsărelele își exersau ariile.

-Nu pot să cred că ai venit până aici doar pentru a-i face dreptate unui soldat pe care nu l-ai cunoscut vreodată.

Am zâmbit. Era admirație în vocea lui. Nu știam cum să reacționez la așa ceva, cum trebuia să interpretez asta?

-Un soldat e tot un om, MJ. Diego Adan nu mi-a dat de ales. În plus, unele povești merită să fie spuse, chiar și mai târziu, am răspuns. S-a uitat în ochii mei și nu mi-am întors privirea. Era vina soarelui care își întindea mâinile spre el acum, luminându-i chipul trandafiriu. Ochii îi luceau așa cum luceau valurile mării înapoi în Granada când diminețile de primăvară rupeau de sub pătura nopții. Era ciudat cum găseam că îmi era dor de casă doar uitându-mă la el. Ce era și mai straniu era, totuși, că privindu-l, mă duceam cu gândul la Spania mea dragă.

-E foarte curajos și...remarcabil. Ești remarcabilă, domnișoară Santillan, mărturisesc! zise mai apoi, ridicând sticla de bere și închinând în cinstea mea.

Am rânjit din nou, mult mai conștientă de faptul că reușisem cumva să îl determin pe Walinksi să mă placă mai mult decât mi-aș fi dorit și decât m-aș fi așteptat. Și asta într-o singură noapte de vegheat stelele și luna. Dar nu puteam nega că și el izbutise să mă facă să mă încred atât de mult în el încât să îi relev taina prezenței mele în Franța. Și nu mă crezuse nebună, nu râsese de mine. Mă crezuse numai. Pur și simplu. Și nu avea nicio pretenție de la mine, îmi puteam da seama. Nu voia decât să vorbească cu cineva, ca de la om la om, egal la egal, fără să se oprească la un subiect anume. Să fie aproape de cineva. Poate nu știam eu prea multe despre bărbați, soldați, relații și așa mai departe, dar de când părăsisem Spania învățasem câte ceva despre oameni și despre intențiile lor. Și despre cum e bine să îți asculți insitinctele. Iar în aceste momente, sentimentul ăsta indescriptibil care mă făcea să transpir rece si parcă mă împungea în vintre îmi semnaliza că Walinski era sincer, natural și binevoitor.