Din negura trecutului

Dona Lidia Echevaria

CAPITOLUL TREI

Dona Lidia Echevaria

Mă uitam cu mult interes și curiozitate la cum pana unei pălării din vremea regenței spaniole flutura moale în bătaia suflului meu. Era de-o culoare care, personal, îmi producea o oarecare stare de greață, fiindcă niciodată nu îmi plăcuse verdele ou-de-rață. Mi se părea spălăcit, o încercare eșuată de a impresiona. Nu pot să spun de ce aveam așa o aversiune față de un lucru atât de banal. Poate fiindcă atunci când eram la grădiniță mama m-a obligat să îmbrac o rochiță ou-de-rață care nu îmi venea bine deloc? M-am simțit penibil și copiii au râs de mine atunci când m-am împiedicat și am rupt-o fix în așa mod încât mi s-au văzut chiloțeii. Ce pot spune, am o istorie curioasă a rușinii...

Așteptam ca dona Echevaria să se întoarcă din ceea ce ea numea biroul ei. Era o cămăruță ferită de ochii lumii; nu se vedea din magazin, fiindcă era pitita sub scara care ducea la etaj, unde dona Echevaria locuia. Mereu am fost curioasă despre cum anume arăta casa ei. Bârfitoarea locului și vecina noastră de peste drum, dona Isabella Gomez, pretindea că fusese în casa donei Echavaria o singură dată și că a fost uimită de bunul gust și simplitatea locului. Desigur, dona Isabella era de părere că toate lucrurile din casa femeii erau al naibii de scumpe, cel puțin arătau ca și când ar fi fost și că trebuia ca aceasta să fi fost strașnic răsplătită pentru contribuția sa în război. Eu nu eram de acord. Numai când mă uitam la mâna donei Echevaria îmi era de ajuns argument împotrivă.

Ajunsesem la dona Echevaria dis de dimineață, să fi fost în jurul orei nouă, când femeia abia își deschidea prăvălia. Dar nu avusesem de ales. Nu dormisem prea mult nici în acea noapte, ba chiar avusesem un vis nou. O așteptam acum, după cum spuneam, pentru a îi putea povesti ce visasem și a mă sfătui cu dumneai.

-Aveam nouăsprezece ani când am părăsit țara asta, draga mea copilă. La naiba, râse femeia, eram o copilă eu însămi!

-Aveați aceeași vârstă pe care o am și eu acum, am adăugat eu, puțin surprinsă de realitatea faptului. Acum cincizeci de ani lucrurile stăteau altfel pentru cei ca mine. Mă găseam din nou învăluită de un ansamblu de sentimente ce combinau gratitudine și admirație față de femeia care-mi stătea acum în față și fără de care poate eu nu m-aș fi aflat acum acolo.

-De ce ați fugit?

Dona Echevaria se așeză pe scaun, ținând pe genunchi ceva care semăna cu o agendă. Era de dimensiuni medii și îmbrăcată într-o frumoasă piele vernil, cu cotorul ornamentat cu ghirlande în relief. Era, desigur, o piesă veche.

Ochii negri ai femeii păstrau încă o anume sprinteneală, se mișcau repede și neobosiți. Era absolut curios cum după atâția ani în care trebuie să fi fost întregi zile și nopți în care s-a întrebat dacă îi va mai fi dat să mai vadă lumina dimineții încă odată, Lidia Echevaria reușea să își păstreze privirea alertă, prezentă. Sau poate că această reacție era un automatism, una dintre urmele vizibile ale războiului.

-Gustavo era mai mare decât mine. Eu eram o puștoaică, o fetișcană, dar el era un bărbat matur, în toată firea. Când l-am cunoscut, prin tata care era un negustor apreciat în zonă și care făcea negoț cu armata în mod regulat, Gustavo era deja veteran al Marelui Război. Deseori ne petreceam nopțile împreună, plimbându-ne pe malul apei, cu valurile spărgându-se de gleznele noastre. Eu îi vorbeam în franțuzește, căci învățasem limba de la doica mea. El îmi povestea despre viața de soldat al majestății sale, despre cum răzoiul transformă oamenii în monștrii, dar și cum, uneori, îi înnobilează și le dă sens și noimă.