Privilegiul Iubirii

Le simți vibrând?

După două zile în care am fost sub supraveghere, acum eram acasă mai plină de viață ca oricând, Ilan şi gesturile lui gingaşe îmi ridicaseră moralul. Dar acum venea partea pe care vroiam să o uit, trebuia să-i spun mamei totul..
Deşi aveam inima cât o mizerabilă scamă am sunat-o. Nu mă asteptam la acele vorbe care m-am lovit ca un adevărat arsenal, deşi lacrimile se refugiau pe pielea caldă, m-am forțat să schițez un amărât de zâmbet, l-am îmbrățişat pe Ilan şi mi-am făcut bagajele.
În drumul spre casa lui Ilan acele cuvinte dure îmi distrugeau timpanul"Eşti bine venită în casa mea fără acea progenitură, banii îi ai acum tu decizi" totul era prea barbar, dar erau rostite de mama mea.
Se pare că trebuia să pierd ceva pentru a dobândii altceva.
După ce mi-am instalat lucrurile în cameră acum savuram un suc în minunata grădină, se pare că nu e totul aşa rău precum mă aşteptam.
Aerul tomnatic îmi acapara fiecare simț, fiecare dorință relativ ştearsă, totul era aşa de gol, dar atât de plin, un lucru aşa complex pentru nişte sentimente izvorâte de o simplă adiere. Mă simțeam atât de fragilă, fiecare sentiment se intensifica, poate aveam nevoie de o pauză..Of, ce tot spun trebuie să-mi termin şcoala.
Trebuie să fiu tare pentru amândoi, îi spun zâmbind.

-Chiar simt că voi fi o mamă bună, îmi voi da toată silința.
-Da aşa va fi!
-Ilan!..îi spun ruşinată
Ilan se afla în spatele meu ascultând mica mea conversație cu micuțul meu.
Cu mâinile calde îmi masa spatele grijuliu, fiecare celulă se înfiora în fața acestor atingeri preadorite.
-Le-ai spun părinților tăi de mine..?
-Da si au spun că vor veni săptămâna asta acasă pentru a te cunoaşte.
-U..chiar vin
-Nu trebuie să fi timorată totul va fi bine!
-Aşa sper şi eu! Şi răsuflu îngrijorată
Zilele au trecut cu repeziciune, aceeaşi ipocrită rutină, astăzi trebuia să-i întâlnesc părinții, o presiune destul de uriaşă se abătuse asupra mea. Singurul meu atuu acum era naturalețea mea, fie mă acceptă aşa cum sunt, fie..şi în acel critic moment mi-am oprit mintea din a mai creea scenarii.
Mi-am ales o rochie roşie pentru întâlnirea mea cu aceştia, ne vom întâlni la un restaurant, deoarece acasă ar părea puțin prea familiar.

Totul a decurs perfect, ei erau o pereche atât de potrivită, admiram multe lucruri la aceste două ființe, m-au făcut să mă simt în largul meu, era ambientul prielnic, iar când a venit partea de a discuta în privința sarcinii, situația nu s-a schimbat deloc, destul de rațional mi-au explicat faptul că sunt de acord în privința relației noastre, cât şi a sarcinii, chiar m-au încurajat în legătură cu viitoarea mea carieră.
Mă simțeam în siguranță, mă simțeam în familie.
O nouă familie creată de către o ființă abandonată de propria mamă, totul era prea crud şi perfid, dar adevărat.
După încă o zi alături de viitori mei socrii, acum eram în compania lui Ilan.
Atingerile lui îmi îmbrăcau frumos suferința, cât şi teama de necunoscut.
Eram conştientă de faptul că el îmi va fi alături, dar eu?..eu chiar sunt pregătită de a da viață unei ființe atât de pure şi fragile.
Atunci când sfioasă îmi mângâiam pântecul inima zvâcnea cu puture, îmi bătea neastâmpărată ca o nestemată brută dornică să fie şlefuită.
Cu o putere netrebnică în aparențe am luat telefonul şi am format cu număr.
Ilan se uita la mine rugător spunându-mi:
-Nu o face, te va rănii din nou..
-O nu, nu voi permite.
În colțul gurii îmi apare un zâmbet orbitor.
Trag aer adânc şi sun.
-Alo, Aylin în sfârşit ți-a venit mintea la cap, iauzi un copil, off...ce prostie, bine că m-ai sunat. Ca să nu fi singură voi veni atunci când vei programa avortul. Adică gândeşte-te si tu puțin ai de clădit un viitor, nu ai timp de o asemenea piedică.
Din ochiul drept o mică picătură a căzut îndurerată pe acea podea imaculată, eram desgustată de acele cuvinte lipsite de orice fărâmă de afecțiune.
-Deabia în acest moment m-am convins de sentimentele tale materne, acest copil nu este nici pe departe o piedică, ci o binecuvântare, vei fi binevenită la naşterea ei, deşi mă îndoiesc că vei veni. Dacă acestea sunt sentimentele tale îmi este întradevăr ruşine de ființa care mi-a dat naştere, adio,..a, şi îți poți păstra casa şi tot ce ai clădit.
-Aylin, scumpo!..
-Adio mamă!
Şi am închis, cu acest apel am închis un capitol din viața mea.
Ultimele săptămâni de liceu au trecut cu repeziciune eu absolvind cu succes.
Acum totul era stabilit, restul perioadei de sarcină mi-o voi petrece alături de Ilan.
Deşi am crezut inițial că îşi va schimba comportamentul el nu m.a dejamăgit, a fost şi este tot ce şi-ar dorii orice femeie.
Zilele trec pe nesimțite, iar împlinirea l-a care sunt supusă nu se poate compara cu nimic.
-Cu adevărat sunt o femeie împlinită!
Îi țip lui Ilan în timpanul fragil întinşi amândoi pe iarba rece.
-Mă bucur enorm să aud aceste cuvinte din gura ta, darr..risc în a te contrazice.
-Hmm..spune mai clar.
-Păi..lasă-mi câteva secunde răgaz.
Îmbrăcat în purut alb, cu zâmbetul lui inconfundabil, s-a aşezat în genunchi.
Iar cu buza tremurândă mi-a luat gingaş mâna întra lui şi mi-a spus cu lacrimile de smarald.
-Aylin, inima mea pură vrei să fi soția mea?
În acel moment o mică cutiuță roşie a apărut lăsând la vedere un minunat inel cu mii şi mii de pietricele, în fiecare se reflecta un moment al relație noastre.
-Ilan le simți vibrând?
-Ce să simt? Mă întreabă confuz
Cu mâna plină de viața mi-o îndrept spre inima lui, îi ating pieptul şi îi spun:
-Aceste două inimi au fost sortite să vibreze pe aceeaşi lungime de undă, răspunsul pe care tu îl aştepți se află de mult pe buzele mele, el a izvorât cu sinceritate de inima mea.
Deci da, vreau să fiu soția ta!