Invocarea

doi

Mai cu visul pe care nu mi-l puteam aminti, mai cu băiatul pe care nu se putea să-l fi văzut, era clar că avusesem năluciri. Până nu-mi răspundeam măcar la una dintre întrebările ce-mi vuiau prin minte, era exclus să mă concentrez la testul meu de spaniolă. Aşa că am sunat-o pe mătuşa Lauren. Când am dat de voice mail-ul ei, am spus că o să-i telefonez la prânz. Eram pe la jumătatea drumul către dulapul prietenei mele Kari, când m-a sunat mătuşa pe mine.

- Am locuit vreodată într-o casă cu pivniţă? am întrebat-o.

- Bună dimineaţa şi ţie.

- Scuze. Am visat asta şi mă dă peste cap.

I-am povestit frânturile pe care mi le puteam aminti.

- Ah, trebuie să fi fost casa veche din Allentown. Erai doar un ţânc. Nu mă miră că nu-ţi aminteşti.

- Mersi. M-a cam...

- Te-a cam dat peste cap, cred şi eu. Trebuie să fi fost o ciudăţenie de coşmar.

- Ceva despre un monstru care trăia în pivniţă. Foarte cliché. Mi-e ruşine de mine.

- Monstru? Ce...?

- Difuzorul staţiei îi tăie vorba, o voce subţirică spunând: "Dr. Fellows, sunţeti rugată să vă prezentaţi la postul 3B."

- Asta-i pentru tine, am spus eu.

- Poate s-aştepte. E totul în regulă, Chloe? După voce, pari întoarsă.

- Nu, doar că... imaginaţia mi-a luat-o razna azi. L-am băgat în sperieţi pe Milos azi-dimineaţă, crezând că am văzut un băiat ţâşnind în faţa taxiului.

- Ce?

- Nu era nici un băiat. Doar în capul meu, adică. Am văzut-o pe Kari la dulapul ei şi i-am făcut cu mâna, apoi am spus: O să sune clopoţelul, aşa că...

- Vin să te iau după şcoală. Un ceai de lux la Crowne. Vorbim. 

A închis înainte să pot protesta. Am scuturat din cap şi-am alergat s-o prind pe Kari din urmă. 

Şcoală. N-am mare lucru de spus despre asta. Lumea crede că şcolile de artă trebuie să fie diferite, cu toată energia aia creatoare clocotind şi clasele pline de copii fericiţi, chiar şi gothicii fiind atât de aproape de fericire cât le-o îngăduie sufletele lor torturate. Îşi închipuie că-n şcolile de artă trebuie să fie mai puţină presiune de grup şi agresiune. La urma urmelor, majoritatea copiilor de aici sunt cei care erau agresaţi în alte şcoli.

E adevărat că lucrurile astea nu stau chiar aşa de rău la Liceul A.R. Gurney, dar când pui laolaltă şi nişte copii, indiferent cât de asemănători par, se trasează imediat graniţe. Se formează găşti. Şi-n loc de măscărici, excentrici şi nesemnificativi, ai artişi, muzicieni şi actori.

Ca elevă la teatru, eram pusă în grămada cu actorii, la care talentul părea să conteze mai puţin decât înfăţişarea, ţinuta şi abilitatea verbală. După mine nu se întorceau capete şi obţineam un zero rotund la celelalte două. Pe scala popularităţii, mă situam la un perfect mediocru 5. Genul de fată despre care nimeni n-are o părere cine ştie ce.

Dar dintotdeauna îmi dorisem să fiu la şcoala de artă şi era grozav, aşa cum îmi închipuisem. Mai mult chiar, tata îmi promisese că pot rămâne până la absolvire, de oricâte ori ne-am mai fi mutat. Asta înseamnă că, pentru prima oară în viaţa mea, nu aveam să mai fiu "colega nouă". Am început studiile la A.R. Gurney ca boboc, la fel ca toţi ceilalţi. Exact ca un copil normal. În sfârşit.