Invocarea

doisprezece

După masa de prânz, era ora de matematică. Aceasta era o materie la care doamne Wang avea nevoie să ştie exact unde ajunsesem cu studiul, iar profesorul meu de matematică nu trimisese încă raportul despre mine, aşa că mi s-a dat voie să chiulesc deocamdată. Matematica era de asemeea materia pentru care Derek stătuse deoparte toată ziua de dinainte şi aşa a făcut şi acum, luându-şi de lucru în sufragerie, unde doamna Wang ţinea o scurtă lecţie. Am bănuit că lucra să recupereze şi avea nevoie de linişte. S-a dus la treaba lui, iar eu m-am dus la a mea, în camera computerului, ca să-i scriu e-mailul acela lui Kari.

Mi-a luat ceva timp să găsesc cuvintele potrivite. A treia versiune în sfârşit părea mai vagă, dar nu bătea la ochi ca aş fi încercat să ascund ceva. Mă pregăteam să apăs pe butonul de SEND, când m-am oprit brusc.

Foloseam un cont al instituţiei. Ce aveasă apară şa adresa expediatorului? Sanatoriul Lyle pentru Adolescenţi cu Tulburări Mintale? Eram sigură că n-ar fi fost chiar aşa, însă chiar şi numai "Sabatoriul Lyle" ar fi intrigat-o pe Kari, poate destul cât să caute detalii depsre el.

M-m întors la browser şi am căutat "Sanatoriul Lyle". Peste un milion de intrări. Am adăugat "Buffalo" şi asta mi-a redus răspunsurile la jumătate, dar, citind în diagonală prima pagină afişată, am văzut că erau refernţe absolut la întâmplare - o menţiune despre o casă din Lyle, în Buffalo, o listă cu melodiile lui Lyle Lovett,  incluzând cuvintele "casă" şi "buffalo", un reprezentant în Parlament pe nume Lyle vorbin despre Buffalo Lake.

Mi-am mutat din nou cursorul pe butonul SEND şi din nou m-am oprit.

Numai pentru că Sanatoriul Lyle nu avea un website vesel, cu o bordură de margarete, nu înseamnă că prietena mea nu l-ar fi putut descoperi în cartea de telefoane.

Am salvat e-mailul ca document text cu un nume neutru. Apoi am şters mesajul. Cel puţin la telefon aş fi putut probabil bloca afişajul apelului. Nu existau telefoane în spaţiul comun, deci trebuia să cer voie să folosesc telefonul surorilor. Aveam să fac asta mai târziu, când Kari se va fi întors de la şcoală.

Am închis OUTLOOK-ul şi mă pregăteam să închid browserul, când un rezultat al căutării mi-a atras atenţia - unul despre un bărbat din Buffalo, pe nume Lyle, care murise în incendiul unei case.

Mi-am amintit ce zisese Rae, cu o seară în urmă, să caut informaţii despre paznicul meu ars. Avea acum şansa de a tranşa bătălia dintre parte din mine care-mi spune ai halucinaţii - i-aţi medicamentele şi taci şi partea care nu era atât de sigură.

M-am dus cu muse-ul în caseta de căutare, am şters cuvintele şi-apoi am rămas aşa, cu degetele deasupra tastaturii, cu toţi muşchii încordaţi, de parcă-mi făceam curaj pentru a primi un şoc electric.

De ce anume îmi era frică?

Să descopăr că aveam într-adevăr schizofrenie?

Să descopăr că nu?

Mi-am coborât degetele pe taste şi am scris: şcoala de artă A.R. Gurney Buffalo paznic mort.

Mii de rezultate ale căutării, majoritatea asocieri întâmplătoare, pe marginea lui A.R. Gurney, dramaturgul din Buffalo. Apoi am văzut cuvintele accident tragic şi am ştiut.

În 1991, Rod Stinson, de patruzeci şi unu de ani, şeful paznicilor de la Şcoala de Artă A.R. Gurney din Buffalo, murse în urma unei explozii chimice. Un accident ciudat, provocat de un om de serviciu cu jumătate de normă, care umpluse un recipient cu soluţia greşită.

Omul murise înainte de a mă fi năcut eu. Aşadar, nici o şansă să fi auzit vreodată despre accident.

Dar numai pentru că nu îmi puteam eu aminti că aş fi auzit, asta nu însemna că nu prinsesem vreo aluzie, poate pomenise cineva în clasă despre el şi eu depozitasem informaţia în subconştient, de unde o scosese schizofrenia, dându-i forma unei halucinaţii.