Invocarea

patru

Stăteam pe marginea patului me de spotal şi încercam să mă conving că încă mai dormeam. Era cea mai bună explicaţie pentru ceea ce auzeam. Aş fi putut s-o trec la capitolul delir, dar preferam vis.

Mătuşa Lauren stătea lângă mine, ţinându-mă de mână. Ochii mi-au aluneac spre surorile care treceau pe lângă salon, pe culoar. Ea mi-a urmărit privirea, s-a ridicat şi a închis uşa. Printr-un văl de lacrimi, am urmărit-o şi mi-am închipuit că e mama. Ceva din mine s-a prăbuşit şi aveam din nou şase ani, ghemuită pe pat, plângând după mama.

Mi-am plimbat mâinle peste aşternuturi, scorţoase şi zgrunţuroase, prizându-se de pielea mea aspră. Era atât de cald în încăpere că fiecare răsuflare îmi sugruma şi mai mult gâtlejul uscat. Mătua Lauren mi-a întins apa şi am cuprins în palme paharul rece. Apa avea un gust metalic, dar am băut-o pe toată.

- Un sanatoriu, am zis.

Pereţii parcă mi-au sorbit cuvintele din gură, ca sunetul de scenă, înghiţindu-le şi lăsând doar aerul inert.

- O, Doamne, Chloe! Scoase o batistă din buzunar şi îşi şterse nasul. Ştii de câte ori a trebuit să-i spun unui pacient că va muri? Într-un fel, asta de-acum pare mai greu de făcut. Se întoarse cu faţa spre mine. Ştiu cât de mult îţi doreşti să mergi la UCLA, la colegiu. Asta e singura cale prin care  prin care să te băgăm acolo, scumpo.

- Tata?

A făcut o pauză şi-am înţeles că i-ar fi plăcut să dea vina pe el. Voise să mă crească ea după moartea mamei, ca să mă scutească de o viaţă cu menajere în apartamente goale. Nu-l iertase niciodată pe tata că o refuzase. La fel cum nu-l iertase niciodată pentru noaptea aceea în care murise mama. Nu conta că maşina lor fusese lovită într-o parte de cineva care fugise de la locul accidentului - el se aflase la volan şi de aceea îl considera principalul vinovat.

- Nu, spuse ea în cele din urmă. Şcoala. Dacă nu petreci cel puţin două săptămâni de evaluare într-un sanatoriu, va fi trecută în fişa ta.

- Ce va fi trecută în fişa mea?

Strânse în pumn batista.

- Păi idioţe... Se stăpâni. Politica de toleranţă zero.

Scuipă cuvintele cu mai mult venin decât într-un blestem.

- Toleranţă zero? Vrei să spui violenţă? Da, da' eu n-am...

- Ştiu că nu. Dar pentru ei e limpede. Te-ai împotrivit fizic unui profesor. Ai nevoie de ajutor.

Într-un sanatoriu. Pentru copii nebuni.

M-am trezit în mai mult rânduri, în noaptea aceea. A doua oară, tata era în uşă, privindu-mă. A treia oară şedea lângă patul meu.Văzând că deschid ochii, s-a întins şi m-a bătut stângaci pe mână.

- O să fie bine, a murmurat. Totul o să fie bine.

Am adormit la loc.

Tata era încă acolo, în dimineaţa următoare. Ochii îi erau încercănaţi, iar cutele din jurul gurii, mai adânci decât i le ştiam. Nu închisese ochii toată noaptea, venind cu avionul de la Berlin.

Mă îndoiesc că tata a vrut vreodată copii. Dar nu mi-a spus asta niciodată, nici măcar la mânie. Indiferent ce credea mătuşa Lauren despre el, se străduieşte cât poate. Pare să nu ştie ce să facă acuma cu mine. Sunt ca un căţeluş pe care i l-a lăsat cineva care l-a iubit foarte mult şi se căzăneşe să facă tot ce trebuie, chiar dacă el unul nu se dă în vânt după câini.

- Ţi-ai schimbat culoarea părului, zise el, când m-am ridicat în capul oaselor.

Mi-am făcut curaj pentru ce avea să urmeze. Când alergi ţipând pe holurile şcolii după ce ţi-ai vopsit părul în toaleta fetelor, prima reacţie a oamenilor - mă rog, după ce trec preste partea cu ţipatul-pe-holuri - este "ai făcut ce?" Să-ţi vopseşti părul în toaleta şcolii nu e normal. Nu pentru fete ca mine. Şi şuviţe roşu aprins? Chiulind de la oră? E curată criză de nebunie.