Invocarea

unu

Am sărit în capul oaselor în pat, cu o mână încleştată pe pandantivul de la gât, cu cealaltă încleştată printre cearşafuri. M-am străduit să prind firele visului destrămat, deja risipundu-se. Ceva despre o pivniţă... o fetiţă... eu? Nu-mi puteam aminti să fi avut vreodată o pivniţă - dintotdeauna noi locuiam în apartamente.

O fetiţă într-o pivniţă, ceva înfricoşător... nu erau întotdeauna pivniţele înfricoşătoare? Mă înfioram doar gândindu-mă la ele, întunecare şi pustii. Dar asta nu fusese pustie. Era parcă... nu-mi puteam aminti ce. Un om în spatele unui cupor... ?

O bubuitură în dormitorul meu m-a făcut să sar speriată.

- Chloe! ţipă Annette. De ce nu ţi-a sunat ceasul? Sunt menajeră, nu bona ta. Dacă întârzii iar, îl sun pe taică-tu!

Ploaia asta de ameninţări nu părea să ţină de coşmaruri. Chiar dacă Annette reuşea să-l prindă pe tata la Berlin, el doar s-ar fi prefăcut că ascultă, cu ochii pe BlackBerry, cu atenţia îndreptată către altceva mai important, precum prognoza meteo. Ar fi murmurat doar un vag "Da, o să mă ocup de asta când mă întorc" şi-ar fi uitat cu totul de mine în clipa în care ar fi închis.

Am dat drumul la radio, l-am pus cu faţa în sus şi m-am strecurat jos din pat.

O jumătate de oră mai târziu, eram în baie, pregătindu-mă pentru şcoală.

Mi-am prins părul într-o parte şi alta a capului cu agrafe, am aruncat o privire în oglindă şi m-am cutremurat. Stilul ăsta mă făcea să arăt de doisprezece ani... şi n-aveam nevoie de niciun ajuto. Tocmai implinisem cincisprezece ani, iar chelnerii încă îmi mai întindeau meniul pentru copii în restaurante. Nu puteam să-i condamn. Aveam numai un metru cincizeci şi ceva şi rotunjimi care se întrezăreau doar dacă purtam jeanşi mulaţi şi un tricou mai strâmt.

Mătua Lauren jura că aveam să-mi dau drumul - şi-n înălţime, şi-n forme - când avea să-mi vină, în sfârşit, ciclul. În chestia asta, bănuiesc că problema era "dacă" nu "când". Celor mai multe dintre prietenele le venise la doisprezece ani, ba şi la unsprezece. Încercam să nu mă gândesc prea mult la asta, dar fireşte c-o făceam. Mă temeam că era ceva în neregulă cu mine, mă simţeam ca o ciudată de fiecare dată când prietenele mele vorbeau despre ciclurile lor şi mă rugam să nu afle că mie nu-mi venise încă. Mătuşa Lauren spunea că sunt normală, şi ea era doctor, deci cred că ştia mai bine. Dar chestia asta tot mă sâcâia. Teribil.

- Chloe!

Uşa se cutremură sub pumnul grăsuţ al lui Annette.

- Sunt pe veceu! i-am strigat. Aş putea să am şi eu un pic de intimitate?

Am încercat cu numai o agrafă la ceafă, strângându-mi părul din părţi. Nu era rău. Când mi-am întors capul să mă văd din profil, agrafa a alunecat din părul meu moale ca de copil mic.

N-ar fi trebuit să-l tund niciodată. Dar mă plictisisem să am părul lung, drept, de şcolăriţă. M-am hotărât să-l tai până la umeri, în stil wispy. Modelului din catalog îi venea super. Mie? Nu cine ştie ce.

Am tras o ocheadă spre tubul nedeschid de vopsea de păr. Kari jurase că suviţele roşii vor da minunat în părul meu blond-arămiu. Nu mă puteam abţine să  nu mă gândesc c-aş arăta ca un ciubuc. Totuşi, s-ar putea să mă facă să par mai în vârstă...

- Ridic receptorul, Chloe! zbiară Annette.

Am înşfăcat tubul de vopsea, l-am îndesat în rucsac şi am deschis uşa de perete.

Am luat-o pe scări, ca de obicei. Clădirea se putea schimba, dar rutina mea, niciodată. În ziua în care am început grădiniţa, mama m-a luat de mână, cu rucsacul meu Sailor Moon pe celălalt braţ, şi ne-am oprit pe palier, în capul scării.

- Fii gata, Chloe, a zis. Unu, doi, trei...

Şi am pornit-o, alergând pe scări până am ajuns la parter, gâfâind şi chicotind, cu podeaua clătinându-se i fugind de sub picioarele noastre nesigure, şi-aşa s-au dus toate spaimele mele pentru prima zi de şcoală.

Am coborât în fugă scările împreună în fiecare dimineaţă, tot timpul cât am fost la grădiniţă şi jumătate din clasa întâi, şi apoi... ei, bine, n-a mai fost nimeni cu care să alerg pe scări.

M-am oprit după ultima treaptă, atingându-mi pandantivul de sub tricou, apoi m-am scuturat de amintiri, mi-am ridicat rucsacul în spate şi am ieşit din casa scărilor.

După ce mama a murit, ne-am tot mutat de colo-colo prin Buffalo. Tata "plesnea" apartamente de lux, adică le cumpăra în clădiri aflate în umltima fază de construcţie, apoi le vindea când lucrările se terminau. De vreme ce el era plecat cu treburi în cea mai mare parte a timpului, prinsul rădăcinilor nu era important. Nu pentru el, în orice caz.

În dimineaţa asta, scările nu fuseseră o idee prea strălucită. Deja aveam stomacul în piuneze din pricina examenului se semestru la spaniolă. O dădusem în bară la ultimul test - plecată să stau un weekend la Beth acasă, când ar fi trebuit să învăţ - şi abia de-l trecusem. Nu fusesem niciodată tare la spaniolă, dar dacă nu trăgeam să iau măcăr un 7, tata s-ar fi putut să observe în cele din urmă şi să înceapă să se întrebe dacă o şcoală de artă fusese într-adevăr o alegere deşteaptă.

Milos mă aştepta în taxiul lui, la bordură. Se făcuseră doi ani de când mă conducea, de la toate adresele la care ne mutaserămm, plus trei şcoli. Când m-am suit, a potrivit oglinda retrovizoare înspre mine. Soarele dimineţii tot îmi mai intra în ochi, dar nu i-am spus-o.

Stomacul mi s-a potolit când mi-am trecut degetele peste cuta familiară din cotieră şi am inhalat mirosul chimic de brad al deodorantului de maşină.

- Am văzut un film aseară, a zis el, în timp ce-şi strecură taxiul peste trei benzi. Unul cum îţi place ţie.

- Un thirller?

- Nu. Se încruntă, mişcându-şi buzele de parcă ar fi încercat mai multe răspunsuri. Unul de acţiune-aventură. Ştii tu, o grămadă de arme, chestii care explodează. Un adevărat film pune-i-la-pământ-pe-toţi.

Nu-mi plăcea ideea să-l corectez pe Milos, dar el o cerea.

- Vrei să spui un film împuşcă-i-pe-toţi.

Îşi arcui interogativ o sprânceană.

- Şi când împuşi un om, mă rog, nu-l pui la pământ?

Am râs şi-apoi am mai vorbit o vreme despre filme. Subiectul meu preferat.

Când Milos a trebuit să preia un apel de la dispecera lui, am aruncat o privire pe geamul portierei. Un băiat cu păr lung a ţâşnit din spatele unui grup de oameni de afaceri. Ducea o cutie de plastic pentru pacheţelul de prânz, de modă veche, cu un supererou pe ea. Eram atât de preocupată să văd care supererou era, încât n-am obsevat încotro se îndrepta băiatul decât atunci când a sărit de pe trotuar, aterizând între noi şi maşina din faţă.

- Milos! am ţipat. Vezi...

Ultimul cuvânt mi-a fost sors din plămâni în timp ce mă propteam în centura de siguranţă. Şoferul din spatele nostru şi cel de după el au claxonat, o reacţie de protest în lanţ.

- Ce? a zis Milos. Chloe? Ce s-a-ntâmplat?

M-am uitat peste capota maşinii şi... n-am văzut nimic. Doar strada goală în faţa noastră i traficul ocolindu-ne pe stânga, şoferii ridicând scurt degetulspre Milos când treceau pe lângă noi.

- B-b-b...

Mi-am strâns pumnii cu putere, de parcă aşa aş fi putut forţa cuvântul să iasă. Dacă te-ai încurcat, ia-o pe altă cale, spunea mereu logopedul meu.

- Mi s-a părut că văd cev-cin...

Vorbeşte fără grabă. Cântăreşte-ţi cuvintele mai întâi. 

- Îmi pare rău. Mi s-a părut că văd pe cineva sărind în faţa maşinii.

Milos porni încetişor taxiul.

- Mi se mai întâmplă şi mie câteodată, mai ales dacă-mi întorc capul. Mi se pare că văd pe cineva, dar nu e nimeni acolo.

Am dat din cap. Stomacul mi se făcuse din nou ghem.