Invocarea

cincisprezece

Culcarea la Sanatoriul Lyle era la nouă, iar stingerea luminilor şi regula de a nu vorbi intrau în vigoare la o oră mai târziu, când surorile se retrăgeau.

La etaj, pe fiecare aripă, era câte un dormitor pentru sora desemnată. Liz spusese că nu exista nici o uşă care să lege aripa băieţilor de cea a fetelor, dar, potrivit lui Rae, exista una între camerele surorilor, care le îngăduia accesul rapid la întregul etaj, în caz de urgenţă.

Aşadar, deşi Rae a jurat că doamna Talbot adormea iute şi avea un somn greu, trebuia să ţinem seama şi de domnişoara Van Dop. O descindere făcută devreme ar fi fost prea riscantă. Rae a fixat alarma ceasului său sport de mână la 2.30 şi ne-am culcat.

La 2.30, casa era nemişcată şi cufundată în linişte. Prea nemişcată şi prea cufundată în linişte. Fiecare scârţâit al duşumelei răsuna ca o împuşcătură. Iar în casa veche, mai toate scândurile duşumelei scârţâiau.

Rae m-a urmat până în bucătărie, unde am luat două cutii de suc din frigider şi le-am pus pe blatul bufetului. Apoi am deschis uşa cămării, am aprins lumina şi ne-am întors pe hol, lăsând uşa pe jumătate deschisă.

Biroul lui dr. Gill era în capătul de vest, lângă scara băieţilor. Rae verificase încuietoarea cu o săptămână înainte.  Era doar o yală de interior obişnuită, nu mai complicată decât genul pe care o poţi descuia cu o monedă. Sau cel puţin aşa zicea ea. Eu nu avusesem niciodată vreun motiv să sparg vreo încuietoare de casă - probabil pentru că nu aveam fraţi sau surori. Prin urmare, am privit-o şi mi-am luat notiţe în minte. Făcea şi asta parte din dobândirea experienţei de viaţă.

Rae o urmărise pe dr. Gill când îi scosese fişa, la una din şedinţele de terapie, aşa că ştia unde le ţine. Biroul avea o imprimantă multifuncţională, care făcea lucrurile mai uşoare. Eu am stat de pază. Singura poticneală a fost când ea a copiat paginile, zip-zapul capului de scanner fiind destul de zgomotos ca să-mi întindă nervii la maximum. Dar fişele trebuie să fi fost scurte, pentru că în momentul în care m-am uitat în birou, ea terminase de făcut copiile şi le punea înapoi în dosar.

Îmi întinse două foi, împăturite pe jumătate, apoi puse dosarul înapoi în sertar. Ne-am retras din birou. Când încuia din nou yala, inconfundabilul scârţâit aal duşumelei ne-a îngheţat pe amândouă. Un loung moment de linişte s-a scurs. Apoi un nou scârţâit. Cineva cobora pe scara băieţilor.

Am şters-o, lipăind în picioarele goale pe hol. Ajungând la uşa întredeschisă a bucătăriei, ne-am repezit înăuntru şi apoi în camera deschisă.

- Hai, i-am suflat eu. Ia odată ceva de pe raft.

- Nu găsesc batoanele crocante de orez. Ştiu că mai erau câteva, săptămâna trecută.

- Băieţii, probabil...

M-am oprit, apoi am sâsâit.

- Vine cineva. Lumina!

A stins întrerupătorul în exact acelaşi timp ce eu am tras uşa, lăsând-o doar puţin crăpată. Când m-am uitat prin deschizătură, Derek se oprise dincoace de uşa bucătăriei. Nu aprinse becul, ci se uită în jur, iar razele lunii care pătrundeau pe fereastră îi luminau slab faţa. Îşi plimba privirea prin bucătărie, apoi şi-o pironi pe uşa cămării.

Am deschis-o şi am ieşit.

- Grisine? l-am întrebat, ridicând o cutie.

Se uită la mine şi, pentru o fracţiune de secundă, am retrăit scena din pivniţă, când zburasem prin aer. Zâmbetul mi se şterse şi i-am îndesat cutia în mâini.