Invocarea

unsprezece

M-am rostogolit din patul ei şi m-am lovit de podea atât de rău, că am simţit durerea electrocutându-mă pe şira spinării. Când am reuşit să mă ridic, patul lui Liz era gol, iar pilota nu păstra decât urma locului în care stătusem eu.

Mi-am întors încet privirea prin dormitor. Liz dispăruse.

Dispăruse? Nu fusese deloc aici. O luaseră noaptea trecută. Partea aia n-o visasem - gelul de păr încă împestriţa tavanul.

Mi-am apăsat palmele peste ochi şi m-am dat înapoi cu spatele până m-am lovit de patul meu. M-am aşezat şi am respirat adânc. După un moment, am deschis din nou ochii. Firele lipicioase de somn erau înţesute în jurul creierului meu.

Visasem.

Nu, nu visasem. Nu-mi închipuisem lucruri. Halucinasem.

Dr. Gill avea dreptate. Aveam schizofrenie.

Dar dacă nu era asta? Dacă Rae avea dreptate şi eu chiar vedeam stafii?

Mi-am clătinat capul cu putere. Nu, ideea era nebunească. Asta ar fi însemnat că Liz era moartă. Ceea ce era o demenţă. Halucinasem şi trebuia să accept faptul.

Am vârât mâna sub saltea, am scos pastila pe care o ascunsesem noaptea trecută şi am înghiţit-o pe uscat, aproape înecându-mă.

Trebuia să-mi iau medicamentele. Să le iau şi să mă fac mai bine, altfel aş fi fost expediată la un ospiciu adevărat, ca Liz.

Numai Rae a venit la micul dejun cu mine. Tori nu coborâse încă din camera ei, iar surorile păreau mulţumite s-o lase acolo.

Mi-am ciugulit pe îndelete cerealele, ducând la gură câte un Cheerio odată, ca să pară că mâncam. Mă gândeam încontinuu la cât de speriată era Liz. Îngrozită că avea să fie mutată. Şi apoi, când îmi povestise visul ei, cum că era legată şi incapabilă să mai respire...

O halucinaţie. În viaţa reală, lucruri ca astea nu se întâmplă.

Şi viaţa reală, adolescentele nu pot face cutiile să explodeze şi tablourile să zboare de pe pereţi...

- Domnişoară Van Dop? am zis eu, când a intrat ca să aranjeze masa pentru băieţi. Despre Liz...

- E bine, Chloe. A plecat într-un loc mai bun.

Aceste cuvinte m-au făcut să mă utremur, iar lingura mea a clincănit pe marginea castronului.

- Mi-ar plăcea să vorbesc cu ea, dac-aş putea, am zis eu. N-am apucat să-mi iau la revedere. Sau să-i mulţumesc pentru că m-a ajutat în prima mea zi.

Faţa severă a domnişoarea Van Dop se îmblânzi.

- Are nevoie să se acomodeze, dar o vom suna peste vreo câteva zile şi vei putea să vorbeşti cu ea atunci.

Vezi? Liz era bine. Fusesem eu paranoică.

Paranoia. Un alt simptom al schizofreniei. Mi-am înăbuşit junghiul deschurajării.

Sora se-ntorsese să plece.

- Domnişoară Van Dop? Scuze. Eu... ăăă... am discutat cu doamna Talbot, ieri, să trimit un mail unei prietene. Mi-a spus că trebuie să vorbesc cu dumneavoastră.

- Păi, foloseşte programul de e-mail ca să-ţi scrii scrisoarea şi dă clic pe SEND. O să rămână în OUTBOX până introduc eu parola.

O parte dintre rapoartele de la şcoala mea sosiseră, aşa că, după micul dejun, am făcut duş şi m-am îmbrăcat, până au mâncat băieţii, apoi am ieşit să mă duc la ore, cu Rae.