Fiica Lui Lucifer

~Capitolul 12~

Diana's story

Stau din nou pe canapeaua din salonul spitalului care mă găzduiește de cateva zile bune. Privesc corpul ce stă întins pe patul din camera, mi se pare din ce în ce mai străin chiar dacă este al meu. Urasc sa fiu "fantoma" mă simt așa de singura. Nu mă pot îndeparta de sectia in care corpul meu se afla, in caz contrar devin din ce in ce mai transparenta si dispar, am încercat asta și era efectiv să dispar. În aceea zi am auzit strigatele un baiat care parea sa fie de aceeași vârsta cu mine. Striga la parinti sai, ei nu îl auzeau, sigur este si el o fantoma care nimeni nu o aude si nici nu o vede. Este singur printre mulți oameni ca și mine. Sunt așa de singura. 

În aceste câteva zile bune, m-au vizitat cațiva oameni nu mulți dar au fost. Cel care nu a venit a fost Andrei. Îmi lipsește, chiar îmi lipsește dar chiar nu știu de ce. Mă doare sa nu il văd aici lângă mine. Dar mai tare mă doare să il văd pe Ștefan cum suferă din cauza mea, nu suport să îl văd așa. Este foarte trist și asta numai din vina mea. Aș vrea să mă trezesc din aceea comă nenorocită acum doar ca  să îl îmbrățișez, pot și acum să îl îmbrățișez doar că el nu m- ar simți. Iar dacă el nu m- ae simți ce rost ar avea? Niciunul. El nu s- ar simți deloc mai bine. Mă urăsc, mă urăsc pentru că am avut acel accident.

– Iubito te rog trezește- te! Spune Ștefan uitându- se la trupul meu și îi mângâe partea stângă a capului meu. Eu zâmbesc ușor.

De ce toată lumea mă tor roagă să mă trezesc, ei nu își dau seama că nu pot să mă trezesc. Ei cred că vreau să fiu așa. Andrei este singurul care știe că sunt o "fantomă". În ziua când mi s- a desfăcut aceea rană el a fost acolo cu mine în aceea ambulanță și mă ținea strâns de mână, voarbea cu acel medic sau ce naiba era. Iar el i- a explicat adevărul. Cum că sufletul meu hoinărește prin spital. Da de unde atâta hoinărit, că nu am voie să "hoinăresc" decât o mică parte a spitalului. Cum am mai spus. Mă simt așa de singură!

Ușa salonului se deschise iar pe ea intră asistenta roșcată cu ochii verzi ce vine la mine de două ori pe zi și îmi schimbă "punga" de ser sau ce o fi ăla de la perfuzie.
E frumosă și nu cred că are mai mult fe douăzeci și trei de ani. Sigur e rezidentă.

– Dragule poți pleca puțin afară?  Îi spune veșnica frază lui Ștefan ca să îl dea afară din salonul meu căci "este o regulă a spitalui" citez asistenta rezidentă.

– Desigur! Spune Ștefan trist și sărută corpul meu pe frunte și pleacă lăsându- mă singură cu o asistentă.

– Ești drăguță! Spune asistenta, și pentru asta trebuie să te trezești cât mai repede, am auzit că dacă nu te vei trezi în următoarele patruzeci și opt de ore te vor deconecta de la aparate. Știi ce se v- a întâmpla după? Eu dau din cap negativ dar parcă știu răspunsul. Vei muri și este păcat de tine și de persoanele dragi ție. Spune asistenta terminând de schimbat perfuzia. La revedere! Spune și pleacă.

Eu izbucnesc într- un plâns haotic. Ce fac? Ce să fac? Să mor. Nu, nu vreau asta. M- ai am de trăit. Iar dacă mor ce voi face? Nimic.

Gândurild îmi sunt întrerupte de ușa, ce se deschide. Pe ea intră băiatul blod de care îmi era dor. Andrei se apropie ușor de mine, nu de corpul meu ci de mine. Mă uimește și mai tare când mă îmbrățișează. Îl simt. Îi simt corpul masiv lipit de mine.

– T- Tu mă poți vedea? Îl întreb pe un ton mic bâlbâit și foarte confuz.

– Da. Răspunse el simplu.

– D- dar cum ? Îl întreb eu.

– E o poveste lungă. Spune el. Și ți- o voi povesti pentru că ai timp. Spune Andrei eu chicotesc. Doamne ce dor mi- a putut fii de el. - gândesc eu.