Fiica Lui Lucifer

~Capitolul 5~

Diana's story

Totul e negru. Sunt într- un abis nesfârșit. Nu sunt moartă. Dar nici prea vie nu cred că sunt. Sunt într- o comă profundă. Am pierdut de mult noțiunea timpului. Nu simt nimic. Durerea este inexistentă. Mi- aș fi dorit ca în acel moment în care mașina aceea m- a izbit cu o putere inexplicabilă să nu mă mai trezesc. Să rămân doar un corp inert. Un corp făr' de suflet. Mi- aș fi dorit asta cu ardoare. Aș fi vrut ca sufletul meu să fie liber. Fără suferință. Dar asta nu s- a întâmplat. Acum sunt prinsă într- un abis făr' de sfârșit. 

Încerc a deschide ochi și reușesc. O lumină albă mă orbește. Încerc a zări ceva dar lumina este prea orbitoare.

Într- un sfârșit reușesc a- mi reveni. Mă aflu într- o cameră de spital. Vreau să mă ridic dar nu reușesc. Îmi îndrept privirea spre mâinile mele care sunt pline de fire. Acum simt și că am o mască de Oxigen. Îmi dau masca jos. Nu pot respira, trag aer adânc și îxpir. Și așa fac preț de câteva secunde bune.

Îmi rotesc privirea prin canera unde mă aflu, observ că aici sunt două scaune, o masă și pe perete un tablou nu foarte mare dar nici foarte mic, ce întruchipează o pădure frumoasă pe timp de toamnă. Este foarte frumos pictat culorile sunt atât de frumos așternute pe pânză, sunt atât de vii , o adevărată capodoperă.

După ce admir frumosul tablou cotinui să "inspectez" camera unde mă aflu. Pereți sunt albustru deschis spre blue iar tavanul este alb imaculat.

Lângă mine se află câteva aparate mari. Fiecare dintre aceste aparate are măcae un fir care se află în mine și mai este și cel de la perfuzie. Lângă patul meu se  află o noptiera cu o vază pentru flori  ce este împodobită cu  un buchet superb  de trandafiri albi - florile mele preferate - care par ar vrea să secofilească. Se pare că sunt de ceva timp pe acest pat.

Oare a stat cineva să îmi vegheze cât timp am stat în spital? Sper că da. Altfel mi- au fi doveit cei apropiați mie că nu însemn nimic pentru ei. Dar nu m- ar fi durut atât de tare în cât ma- r durea să știu că a mea mamă nu a stat lângă mine.

Aud un mic scârțâit ce vine din- spre ușa salonului în care mă aflu. Îmi îndrept privirea să văd cine îmi face onoare să mă viziteze și pe mine și observ că este chiar iubita mea mamă.

Ea se îndreptă spre mine. Are părul ușor ciufulit și are cearcăne vizibile. Era îmbrăcată în: o pereche de pantaloni de stofă negri o cămașă blue cu dungulițe albe verticale și un sacou tot negru din stofă. În mână avea un pahar imens de cafea. Cred că era de la o cafenea pentru că era din carton.

- Scumpa mea! Te simți bine? Te doare ceva? Off nici nu știi cât de îngrijorată am fost pentru tine. Spune mamă îmbrățisându- mă protector dar parcă îi era frică să nu mă spargă. Cât de dor mi- a foast de tine, Diana.

- Sunt bine. Nu mă doare nimic. Și să știi că nu mă, sparg dacă mă strângi mai tare. Spun asta ș mama mă strânge în brațe și mai tare de parcă nu ne- am mai văzut de un an. După ce îmi dă drumu din îmbrățișarea ce adurat câteva minute bune, îi spun: Off mami și mie mi- a fost dor de tine.

Mama își trase unul dintre scaune mai aproape de mine. Acun v- a fi sufocată de întrebări.
- Diana dacă ai știi cât de bucuroasă sunt că te văd după atât de mult timp.  Spune mama lundu- mi mică în mâna sa fină și caldă.

- Cum adică "după atât de mult timp" ? Cât am stat aici? O întreb eu pe mama.

- O lună. Ai avut o comă profundă iar doctori nu îți dădeau șanse de supraviețuire. Parcă nu mai voiai să te trezești.
Spune mama strângâdu- mi mai tare mâne într- a ei eu imitândui gestul.