LONE [mature h.s]

Capitolul 3

În cele din urmă a ajuns la urechile tuturor. Un zvon în urma căruia se aud mereu șușoteli de-a lungul holului atunci când trece ținându-și rucsacul pe umăr iar ochii lui privesc în gol.. Are mereu figura asta -- sprâncenele încruntate, gura închisă, fața lipsită de emoții. Era straniu să-l privești. Felul în care arăta..înghețat și parcă lipsit de viață. Tenul său ușor bronzat pierzându-și culoarea. Cearcăne proeminente înconjurându-i ochii, iar verdele crud al irișilor săi stingându-se ușor. Cârlionții săi ce îi înrămau fața de obicei, erau acum încâlciți, ca și cum ar fi dormit și s-ar fi trezit fără să-i pese de nimic.

Avea umerii lăsați, poziția corpului într-o postură slabă. L-am văzut de câteva ori la bibliotecă, cu o carte într-o mână și sticla de apă în cealaltă. Ochii lui scanau fiecare cuvânt, iar eu puteam să-i urmăresc fiecare mișcare. Am stat într-un loc retras, căutând vreun roman care ar putea să mă ajute cu eseul meu. Uneori mă mai uitam la el, văzându-l atât de pierdut. Mă întrebam oare ce simțea, având în vedere că analizându-i aspectul exterior, nu-ți dădeai seama.

Nu știam că senatorul a fost tatăl lui Harry. Sau că ar fi fost declarat mort acum cinci zile. Prima mea reacție a fost să mă duc la el și poate să-i spun câteva cuvinte cu scopul de a-i ridica moralul, dar după toate încercările eșuate ale celorlalți, mi-am dat seama că intenția mea ar fi fost inutilă. Mă șimțeam oribil. Nimic nu se compară cu pierderea unei persoane dragi, cineva atât de important. Și iată-l aici, cinci zile după decesul tatălui său, fără cuvinte.

"Nu m-aș holba la el așa de insistent în locul tău," o voce masculină spune din spatele meu, surprinzându-mă.

Mă întorc, fiind puțin iritată. Devin imediat confuză când ochii mei întâlnesc unii căprui în timp ce țin la piept un roman la întamplare, uitându-mă în sus la străin. Observ niște sprâncene închise la culoare alături de niște buze pline, cu o privire de cățeluș. Este mai înalt decât mine doar cu puțin.

"Nu mă holbam," spun ușor, acum fiind calmă. "Și oricum ar trebui să-ți vezi de treaba ta."

Pe fața lui se formează un mic rânjet. "Ai putea să vorbești cu el. E rănit, i-ar prinde bine."

Sprâncenele mele se apropie într-o încruntătură și îmi scutur capul mirată. "Scuze, dar, cine ești?"

"Liam," răspunde și așteaptă să spun ceva apoi adaugă, "Sunt cu Harry în echipă."

Dau ușor din cap, încercând să par interesată de această informație, de care evindent, nu sunt. Îmi țugui buzele ușor și mă uit din nou înspre Harry întrebând, "Și, îl știi bine?"

"Să-l știu? Da. Să-l cunosc în adevăratul sens al cuvântului, nu prea," explică într-o voce joasă. "Cred că nimeni de aici n-o face."

"Asta e...," îmi simt vocea stingându-se din cauza impulsului, neștiind denumirea potrivită pentru ce simt chiar acum. E din cauza curiozității, dar totuși, chiar nu vreau să mă amestec având în vedere că nu e treaba mea. Dar faza e că mi se pare chiar ciudat tipul ăsta, Harry. S-a uitat la mine pentru atât de mult timp fără să spună un cuvânt. M-a privit și m-a examinat, dar nu a spus nimic. Iar acum mă întreb dacă ar fi trebui să spun ceva. Dacă poate el se aștepta să spun altceva în loc să-l întreb daca are nevoie să folosească al dracului automat.

Liam se uită la Harry apoi la mine, plimbându-și privirea de la unul la altul. "Îl placi?" mă întreabă deodată.

Mi-am ridicat o sprânceană la întrebarea sa neprevăzută. "Nu. Eu doar... Mă simt foarte prost."

"Holbându-te la el te face să te simți mai bine?" Insistă, iritându-mă pâna la ultima picătură. Și știu că a observat, din cauza maxilarului meu care s-a încleștat rapid. "Nici pe el nu-l va face să se simtă mai bine."