LONE [mature h.s]

Capitolul 4

Îmi amintesc vag de zilele în Argentina. Mamei nu-i place să vorbească despre asta, așa că nici eu nu o întreb nimic. Curiozitatea mea față de locul în care se află tatăl meu s-a stins complet de-a lungul ultimilor cinci ani, de când mi-am dat seama că este o pierdere de timp. Mai precis de când m-am convins că un bărbat care nu mă vrea pe mine sau pe mama mea, este un bărbat pierdut. Întrebările pe care le aveam nu mai au nevoie de răspunsuri.

Mă gândesc la asta în timp ce stau în mijlocul coridorului gol, din cauza expresiei de pe fața mamei din dimineața asta. Mi-a explicat despre divorțul unei colege de muncă și cum că nu se oprește din vorbit despre asta. A enervat-o la culme.

Îmi iau geanta și scotocesc prin ea printre grămada de pixuri fără capace și ambalajele de gumă în speranța de a găsi cheile. Mama m-a lăsat să iau mașina ei având în vedere că pe ea a luat-o un coleg de muncă pentru a ajunge la înmormântarea senatorului. Am întrebat-o dacă aș putea să vin și eu, așteptându-mă să-l văd pe Harry acolo chiar dacă nu era prea potrivit, dar a refuzat oricum gândul ca eu să pierd o zi de facultate.

Harry nu a fost la facultate astăzi. M-am uitat prin bibliotecă o dată sau de două ori,asigurându-mă că nu-mi joacă vederea feste.

Scormonesc în continuare prin geantă, fără să găsesc ceva. Paranoia se instalează în corpul meu la gândul că am pierdut cheile--posibil să le fi scăpat pe holuri sau prin vreo sală de curs. În timp ce caut de zor stând în mijlocul coridorului gol, aud o ușă trântindu-se cu putere, zgomotul făcând ecou. Îmi întorc imediat capul, dar holul e pustiu, așa cum mă așteptam. Era târziu iar eu am rămas pentru a mai căuta câteva informații în plus pentru un eseu.

Când îmi găsesc în sfârșit cheile, aud un sunet slab de sticlă spartă. Sunt sigură că a venit din spatele meu. Mă ridic repede și mă încruntez. Nu se mai aude nimic, doar sunetul respirației mele și ticăitul ceasului din biroul directorului.

O secundă mai târziu,  ușa sălii care a fost trântită mai devreme este deschisă. Zgomotele sunt accentuate de goliciunea și aspectul spațios al holurilor. Mă întorc pe călcâie din pură curiozitate și mă încrunt confuză. Durează o secundă până inima îmi accelerează respirația, iar plămânii  inhalează prea mult aer  în urma sperieturii. Îl privesc și observ cu ce este îmbrăcat, un costum negru. Îl prinde bine, părul său este aranjat într-un mod dezordonat căzându-i peste obraji, lanțul său cu crucea aurie fiind nelipsit și atârnând exact deasupra cămășii. Pantalonii negri îi îmbrățișează picioarele oferindu-i un aer bărbătesc.

Ținuta lui mă duce cu gândul la înmormântare. Mai precis, a tatălui său. Iar în momentul în care  își ridică privirea spre mine, nu schițează nicio reacție. Ochii lui verzi mă analizează, îngustați și lipsiți de emoție. Pe fața lui frumoasă se formează o încruntătură.

  "Harry?" Întreb încet, întorcându-mă complet spre el. Mă uit în jos la mâna sa placată cu inele, fiind strânsă acum într-un pumn. Ajung la concluzia că este nervos, dar când văd un firicel de o nuanță închisă de roșu scurgându-se printre degetele sale, sunt mai mult decât gata să îi pun câteva întrebări. "Ce.....Ce faci?" Vocea îmi este aproape ștearsă având în vedere că situația asta ar putea să se sfârșească în nenumărate feluri.

Harry își desface pumnul și îl ridică. Clar m-a văzut holbându-mă. Are o tăietură de-a lungul palmei. Arată adâncă și dureroasă.

Nu spun nimic, așteptând să explice orice încerca să facă, dar la cât de ciudat este el, nu o face. Lucru ce demonstrează inabilitatea sa de a-mi răspunde într-un mod cât de cât sociabil. Băiatul ăsta vorbește numai când e obligat.