treat you better (✅)

Take my hand, we'll be fine

Stii momentul acela când eşti atât de şocat, atât de dezamăgit, încât nu poți rosti un cuvânt, creierul tău nu poate formula niciun gând coerent, singurul lucru pe care-l simți fiind un sentiment profund de durere?

Asta simțeam eu. După tot ce se întâmplase, când credeam că lucrurile nu puteau deveni mai rele, când chiar nu mai înțelegeam nimic. După tot ce s-a întâmplat între noi în ultima vreme, să te văd cu el din nou mi-a provocat un amalgam de emoții care mai de care mai amestecate şi mai arzătoare. Mă simțeam ca într-o poveste, fiind personajul de care Universul îşi bate joc râzând.

După ce cu o zi în urmă plecasei atât de brusc, lăsându-mă şi mai răvășit decât eram, abia aşteptam momentul în care vom putea să stăm de vorbă, însă acesta nu a mai venit.

A doua zi ai venit însoțită de el. Acesta a parcat lângă liceu, apoi a coborât, uitându-se în jur. Privirile începură să se mute de la el la mine, odată cu şoaptele celorlalți. Bârfele circulă repede, mai repede decât mi-au apărut vânătăile provocate de loviturile lui.

La fel ca ceilalți, îl priveam dintr-un colț de unde era puțin probabil să mă observe. Pe măsură ce se apropia, ți-am remarcat silueta fragilă în spatele său. Paşii îți erau nesiguri, iar privirea îți era ațintită în pământ. Ambii ați trecut pe lângă mine ignorandu-mă, în timp ce-mi simțeam inima bubuindu-mi în piept.

A trecut o săptămână de atunci, însă totul pare să se fi întâmplat ieri. O săptămână în care mi s-a părut că m-am întors în timp, în perioada în care eu eram inexistent pentru tine. Am încercat să dau de tine la telefon, acasă, la şcoală, însă fără rost. În majoritatea timpului erai în compania lui, iar în puținele momente când erai singură, mă evitai de parcă aş fi fost cel mai mare răufăcător, şi asta m-a durut enorm. Chiar şi la engleză, singura oră pe care o avem împreună, te aşezai mereu în locul cel mai îndepărtat de mine şi plecai imediat cum se auzea soneria.

Mă simțeam disperat, nu-mi mai putea concentra atenția pe nimic altceva din jurul meu, decât pe ce naiba se întâmplă cu tine şi cum fac să opresc asta. Aproape ajunsesem o epavă, mă trezeam dimineața si realitatea mă lovea din plin făcându-mă să-mi doresc să fie totul doar un vis urât.

La fel a fost si astăzi, aceeaşi rutină ce mă făcea din ce în ce mai mult să-mi pierd mințile, m-am trezit, am mers la şcoală, şi lucrurile aveau să decurgă la fel de prost ca până acum, mi-am zis descurajat, în timp ce-mi ocupam locul obişnuit în clasa de engleză, scrutând încăperea cu privirea în căutarea ta.

Clopoțelul începu să sune, iar în secunda următoare ți-ai făcut apariția, aşezându-te în banca din fața mea ce rămăsese liberă. Nu-mi veni să cred, un gest aparent nesemnificativ, care însă pentru mine însemna atât de multe

Profesorul intră în clasă începând să-şi țină obişnuita lecție, însă nu auzeam un cuvânt. Ochii mei erau fixați pe tine, analizandu-ți fiecare mişcare, sperând că voi reuşi să-ți transmit telepatic tot ceea ce mă macină, însă tu păreai foarte concentrată.

M-am lăsat pe spate cu un oftat, mutându-mi privirea spre mâna ta stângă ce atârna lângă scaun, atât de aproape încât aş fi putut-o atinge. Mi-am întins mâna pe sub banca mică, şi te-am apucat blând. Ai tresărit scurt speriată, şi spre surprinderea mea, m-ai strâns uşor, împletindu-ți degetele cu ale mele. Am închis ochii pentru o secundă, zâmbind. Mă purtam ca un copil.

Am rămas aşa o vreme, până la sfârșitul orei când ți-ai desprins mâna pentru a rupe o bucată de hârtie de la sfârșitul caietului. Ai scris ceva rapid, apoi te-ai ridicat şi ai trecut pe lângă mine, lăsând bilețelul acum împăturit să-mi cadă-n poală.

Te-am privit îndepărtîndu-te fără să te uiți în urmă, apoi am luat mica bucată de hârtie si am desfăcut-o.