South-East Vibe

4 : Black

   –Parcă am citit undeva o chestie cu lucruri care înseamnă 'te iubesc', dar chiar nu îmi amintesc cum se numea..

   –E ok, take your time.

   Yuna era enervantă, dar trebuia să o suporte. Şi asta nu doar pentru că blondina era iubita tatălui său, dar şi pentru că a rezolvat-o cu un loc de muncă, cu toate că nu ştia cât mai avea să stea pe acolo înainte să îşi ia bagajele şi să zboare înapoi în România.

   –'100 ways to say I love you', parcă.

   May ştia. Auzise şi ea de titlul ăla, dar nu citise niciodată, pentru că nu o pasionau cărţile atât de mult. Știa multe, chiar dacă nu prea o arăta. Și știa și cum să se bage pe sub pielea unei persoane, motiv pentru care fusese adusă acasă cu mașina de Jin fără să se chinuie prea mult. Totuși se întreba de ce Min Rin nu avea mașină, și de ce încă nu întâlnise celelalte stiliste. Dar se mulțumea cu faptul că luase concediu de o săptămână pentru înmormântarea bunicii. Nu își mai amintea de ea, abia de o vizitase înainte să se mute, și sincer nu îi prea păsa. Vru să nu meargă, doar să stea în camera ei, să vorbească cu maică-sa și să plănuiască întoarcerea ei acasă, însă tatăl său — care și-a iubit mama poate prea mult — a luat-o cu forța și i-a spus că dacă vrea să vorbească cu cineva la telefon, să o facă cu Yuna. Pentru că și ea e mama ta, își aminti May că spusese, apoi își dădu ochii peste cap, enervată. Nu exista nici un motiv în lume pentru care ea avea să o considere pe tipă mama ei. Dar acceptase să vorbească la telefon cu ea, pentru că așa putea fugi în casa bunicii fără să o observe nimeni, pentru a sta ascunsă, și să nu iasă afară.

   Și până la urmă, Yuna nu era chiar cea mai rea ființă. Doar că May nu voia altă femeie în viața tatălui său, își recunoscu. Chiar dacă l-a acceptat destul de ușor pe David — soțul mamei sale — în nici un caz nu avea să o accepte pe Yuna ca mamă vitregă, probabil avea să arunce cu ouă în ei la nuntă, apoi va fi fugit. Pentru că Yuna era proastă, așa cum i se păreau a fi majoritatea asiaticelor de care dăduse până atunci.

   Dar acum profita.

   Voia să se dezbrace de costumul ăla enervant de mulat de care spera că avea să scape în curând. Îl purta prea mult — și la muncă, și la înmormântare, va ajunge să îl poarte și acasă. Dar nu era obligată de la muncă să îl poarte, ci de tatăl său, care spunea că prima impresie e mereu cea mai importantă, și că niciodată nu știi peste cine poți să dai în fiecare zi. Iar ea se strâmba, pentru că nu prea îi păsa de prima impresie pe care o făcea.

   –MayJin-ah, e timpul să mergem la restaurant, haide!

   În gând, îi mulţumi mătuşii ei — de care nici măcar nu îşi amintea — că o scăpa de conversaţia avută la telefon cu Yuna, dar o şi înjură pentru că acum trebuia să iasă afară şi să vadă rude şi prieteni de familie— persoane pe care nu le cunoştea, dar care o cunoşteau. Era atât de greu să realizeze că nouă ani peste o persoană pot şterge multe amintiri? Mai ales dacă nici măcar nu erau amintiri frumoase sau interesante.

  –Yuna, eu trebuie să plec.

  –Da, ne vedem acolo, plec şi eu acum. Pa-paa!

   Însă May închise fără să se deranjeze să îi mai răspundă. Îşi băgă telefonul în buzunarul de la spate al blugilor skinny şi se ridică de pe patul din camera întunecoasă, apoi păşi afară pe lângă femeia ce îi ajungea până la umăr ce o privea cu nostalgie de parcă în faţa ei ar fi fost vreo amintire de pe vremea când era fată nemăritată. Dar era doar ea, doar Park MayJin ce se întorsese în Coreea după nouă ani de zile, obligată, cu un prezent ce lasă de dorit şi un viitor distrus.