South-East Vibe

7 : Studio

   Se aștepta să o sune, doar asta i-a zis. Se aștepta să o sune pe la ora șapte, opt, nouă.. Se aștepta și înăuntrul ei chiar spera. Dar atunci când se trezi la miezul nopții pentru că îi suna telefonul, în seara aia de joi, după ce toată ziua alergă în stânga și în dreapta prin platou, simți cum voia să meargă la el în pijamale, desculță, și să îl sugrume pentru că îi distrusese somnul.

   Apucă enervată telefonul, însă se opri înainte să îl arunce — realiză că nu avea să primească altul prea curând, și în nici un caz din alți bani înafară de ai săi — și răspunse sictirită.

   –Ce vrei?

   –Ce faci?

   Vocea lui îi amintea de prima dată când o sunase, când încurcaseră telefoanele — era groasă, ragușită, obosită, și îi făcea picioarele să se topească atât de tare, încât se temea că avea să cadă din picioare, dar bine că stătea jos.

   –Dorm.

   El scosese un sunet gâtuit, apoi oftă.

   –Vino la studio, sunt înăuntru.

   May se încruntă și depărtă telefonul de ureche pentru a vedea cât era ceasul. Miji ochii atunci când lumina dureroasă se împrăștie în cameră. 00:21.

   –Ești prost, e unu! Cum să vin la ora asta?

   El oftă din nou, însă vorbi după câteva secunde de liniște.

   –Paza e în pauză pe la ora asta. Cobor eu după tine jos dacă e nevoie.

   De data asta, fu rândul ei să ofteze. Stătu câteva secunde să se gândească, apoi își dădu seama că tatăl ei era acasă și avea să se furișeze dacă voia să iasă. Și cum se întorcea acasă? Când mai dormea? Nu fusese chemată a doua zi, nu îi spusese nimeni nimic legat de filmări, și își terminase perioada de ucenicie, așa că nu mai trebuia să meargă în fiecare zi. Probabil următoarea zi avea să fie liberă, așa că ideea de a merge la el i-ar fi surâs mai mult dacă nu ar fi trebuit să se trezească din somn pentru asta.

   –Vin.. Dar mă aduci acasă, nu mă interesează cum.

   El aprobă, apoi închise. Ea trânti telefonul în pat și se ridică. Deschise ușa și privi în jur — nu se auzea nimic, așa că presupuse că era cale liberă. Se întoarse înapoi în cameră pentru a își lua haine cu care să îşi schimbe pijamalele. Nu voia — nu suporta — să o vadă cineva purtând aceleași haine de două ori înainte să le spele. Era frig — era începutul lui octombrie — iar noaptea tremura până și sub pătură. Își luă blugi skinny rupți și un maieu alb apoi fugi în baie pentru a face un duș scurt — și speră că silențios — și a se îmbrăca. Își luă telefonul, își prinse părul într-o coadă, își puse un hanorac, se încălță, apoi ieși. Ştia ca vremea să fie aşa cam cel puţin până la mijlocul lui noiembrie, deoarece ura să poarte bluze cu mâneva lungă, pulovere sau geci— unul din motivele pentru care în România umbla îmbrăcată subţire şi era mereu răcită toată iarna.

   Fugi până la stație pentru a nu o vedea nimeni și așteptă autobuzul. Așteptă cinci, zece, cincisprezece minute. Apoi o lovi realizarea — nu circula nici un autobuz după ora nouă seara, până la ora șase dimineața. Oftă și începu să meargă pe jos.

   Nu fu nevoie ca Yoongi să coboare după ea, deoarece nu era nimeni în fața ușii de la intrare, și nici nu era încuiată. Ea răsuflă ușurată că nu o vedea nimeni, și începu să urce scările spre primul etaj. Se opri din mers la începutul unui hol nu prea lung. Auzise că pe aici ar trebui să fie studiourile, însă pană și pe hol era întuneric, și pe lângă faptul că se simțea ca un hoț acolo, trebui să examineze fiecare ușă la lumina blițului de la telefon, ceea ce nu o făcea să se simtă mai bine.