Baddest Soul | Jeon Jungkook {hiatus}

chapter 5

Alerg, alerg, alerg și iar alerg până când ajung într-o pădurice de la câțiva metrii de bloc. Ocolesc toți copacii, fără a avea o destinație anume, doar încerc să trag de timp pentru a găsi un plan funcționabil.

Nu aud alți pași înafară de ai mei așa că mă liniștesc puțin. Dacă a renunțat, mai mult ca sigur că o să fie enervat data viitoare când o să mă vadă. Sper ca totul să se termine aici și să mă lase în pace odată pentru totdeauna.

Am ajuns într-o zonă neștiută a păduricii, cred că am alergat prea departe. Mă opresc, îmi scot telefonul și încerc să o apelez pe Taylor.

Din nou acest miros, acest miros plăcut. Din nou acea atingere care mă face să mă simt atât de bine. Talia mea este înconjurată complet de două mâini a căror atingere am mai simțit-o.

- Alo, Rose?

Revin la realitate și îmi dau seama de situația în care mă aflu. M-a găsit, dar cum?

- Rose? Ești pe fir?

Taylor mi-a răspuns la apel dar îmi este prea teamă să deschid gura și să spun ceva, atâta timp cât el este în spatele meu.

Una dintre mâini și le ia de pe talia mea, folosind-o pentru a încheia apelul dintre mine și Taylor. Îmi smulge telefonul din mână, îl bagă în buzunarul său, iar apoi își ia și cealaltă mână din jurul taliei mele.

Mă întoarce brusc cu fața spre el și se uită ciudat la mine.
Își duce mâna spre buzunarul lui din spate și scoate un pistol înarmat.

Fac ochii cât cepele când văd că pistolul este îndreptat spre mine.
Pistolul rece face contact cu tâmpla mea.
Mă uit la el înfricoșată. Tipul ăsta e mult mai periculos decât credeam.

- Te-am avertizat de trei ori dar nu ai ascultat. Asta e a patra oară. Fii o fetiță bună și ascultă-mă.

Stau tăcută și nemișcată. La cât de psihopat este, îl cred în stare să mă omoare pe loc.

- T-t-te rog! Nu face asta.

- Dacă o să fii cuminte, nu am să te rănesc, iubito!

Sunt uimită. Uimită de răutatea acestui om. Nu pot să cred că îi face plăcere să tortureze un om în halul ăsta.

- Ce vrei de la mine?

Reușesc să spun, glasul fiindu-mi tremurat și răgușit.

- Spune-le părinților tăi să renunțe la caz.

- De ce aș face asta?

- Pentru că am un pistol care este îndreptat spre tine.

- De ce crezi că daca le-aș spune ar face-o?

- Pentru că totul ți s-a întâmplat ție. Tu decizi.

- Nu eu decid. Niciodată nu am decis eu.

Într-o secundă, un sunet asurzitor se aude, unul de armă. Am fost împușcată? Corpul îmi este amorțit de ceva timp așa că nu simt absolut nimic.

Îmi duc mâna tremurând înspre inima și ating ușor acea zonă. Cu frică, îmi privesc mâna. Dacă este roșie, plină de sânge înseamnă că șansele mele la o viață normală sunt imposibile. 16 ani de viață și nu am reușit să fac nimic de care să fiu mândră. Visam la o familie, o viață fericită alături de persoanele pe care le iubesc. Poate am cerut prea mult.

Îmi privesc mâna pentru a-mi afla soarta.

Eu.. e-eu trăiesc. Nicio pată de sânge. Îmi duc privirea în jos și îmi analizez tot corpul. Sunt întreagă toată.
Zăresc persoana din fața mea cum se uită fără nicio emoție la mine.