Baddest Soul | Jeon Jungkook {hiatus}

chapter 1

Compostez biletul, ies din autobuz și în pași rapizi mă îndrept spre casă. Afară e întuneric. Seara asta este una din puținile seri în care voi rămâne singură în întreaga casă. Dar nu mă tem. Până la urmă am 16 ani.

Toată zona este pustie. Pășesc pe străduța care duce spre casa mea. Îmi bag căștile în urechi și măresc pasul. Muzica mă face să mă simt mai bine întotdeauna. Un stâlp de iluminat se aprinde. Mă simt mai bine acum. Nu mai e așa întuneric. Îmi zăresc umbra, iar mai apoi o privesc cu atenție în timp ce continui să merg. O altă umbră se poate observa în spatele meu. De data asta este una masculină.
Îmi întorc capul în speranța de a scăpa de acest sentiment de teamă care îmi predomină în întreg corpul. Să dea Domnul să fie un om normal care este doar din coincidență pe această străduță pustie.

Mă uit la el preț de o secundă, imediat după întorcându-mi capul în față. Este tot îmbrăcat în negru, gluga acoperindu-i fața.
Mă sperie.

Încerc să nu-i acord atenție, însă deodată, acesta mărește pasul. Mai am 2 minute de mers pe jos până la casa unde locuiesc. Îmi scot subtil cheile din buzunarul jachetei pentru a fii pregătită să deschid ușa.

Ceea ce e ciudat este faptul că tipul din spatele meu, a luat-o pe același drum ca și mine încă de când am coborât din autobuz. Era și el în autobuz? De când mă urmărește omul ăstă?

E clar că are ceva de gând. Fără să mai stau pe gânduri încep să fug cu mare viteză spre casă. Îmi opresc muzica pentru a auzi dacă se apropie. Nu doar că să apropie, dar fuge înspre mine cu o viteză de două ori cât a mea. Pot să aud asta. Deschid în viteză poarta și o încui, făcând același lucru și cu ușa casei. Urc scările pentru a ajunge la etaj. Nu am mai alergat așa repede niciodată. Sunt sigură că dacă asta ar fi o probă de viteză, i-aș întrece și pe cei mai buni sportivi.

Intru în cameră, trântesc ușa, iar apoi o încui. Îmi închid toate geamurile și mă îndrept spre ușa băii. Sunt atât de norocoasă că am o baie doar a mea. Încui și ușa de la baie, iar apoi mă ghemuiesc într-un colț.

O apelez pe mama în cea mai mare viteză.
Asta nu e ziua în care să nu răspunzi la telefon, mamă..

Sunt moartă. Ar trebuii să sun la poliție?
Nu, nu prea cred. Cel mai probabil o să fiu moartă până ajung ei aici.
Ce-mi mai rămâne să fac? Mama și tata nu răspund, poliția e scoasă din ecuație..
Devin din ce în ce mai agitată. Tremur toată și gândesc cu voce tare, glasul fiindu-mi din ce în ce mai înfricoșat.

Trebuie să găsesc o soluție... Gândește, Rose, gândește..

O bubuitură puternică se aude de la parter.
Încep să plâng zgomotos, fară control.
Îmi șterg lacrimile rapid, îmi deschid telefonul și apelez prima persoană pe care o văd pe lista de contacte.

Răspunde, te implor, răspunde. Am nevoie de tine.

- Da?

- Alo? Taylor?

- Ești bine? De ce plângi?

Mă chinui să spun ceva dar imposibil.
Lacrimile mi-o iau înainte.

- Rose, răspunde-mi! Ce se întâmplă?

- Taylor, ajută-mă!

- Spune-mi imediat care e problema, ce se întâmplă?

- Ajută-mă te rog!

- Cum aș putea să te ajut dacă nici măcar nu știu care e problema? Rose, spune ceva, te rog!

Pașii se aud din ce în ce mai tare. Asta înseamnă că se apropie. Dacă stau să mă gândesc, poliția e singura care mă poate ajuta în momentul ăsta.

- Taylor, sună la poliție! reușesc eu să spun în șoaptă cu glasul aproape stins.

- Rose, rezistă, vin acum!

Stai ce face? Fata asta se crede polițistă sau cum? Asta nu trebuia să se întâmple. 

Sunetul clanței se aude, în semn că individul care m-a urmărit încearcă să intre. Presupun că a observat că este închisă. Nu se mai aude nimic.
Nu, te rog nu, nu.

Clanța ușii camerei este forțată agresiv.
O bubuitură puternică se aude incredibil de aproape. A spart ușa? Cine mama naibii e ăsta și ce vrea de la mine?