Baddest Soul | Jeon Jungkook {hiatus}

chapter 8

Încerc să îi ignor cât de mult posibil, având în vedere că nu am o relație foarte bună cu ei, dar asta este imposibil pentru că îmi atrag atenția cu fiecare mișcare pe care o fac, și cu fiecare sunet pe care cei doi îl scot.

Mă uit forțat pe geam, doar ca să nu-i mai văd și sperând că o să coboare la următoarea stație, dar asta nu s-a întâmplat așa că am oftat zgomotos, dar în așa fel încat ei să nu mă audă.

Ușile autobuzului se deschid din nou, iar toată lumea se îngrămădește, se împing unii în alții, dar eu doar stau liniștită pe scaunul din spate așteptând ca ușile să se închidă și autobuzul să pornească mai repede spre stația la care trebuie să cobor.
Când aproape toată lumea coboară din autobuz, observ că este mai mult de jumătate gol.
Mă uit în jur să văd dacă cei doi au coborât, dar realizez că ei sunt la o distanță mică de mine, și se holbează fără ezitare.
Imediat ce fac contact vizual cu unul din ei, îmi întorc rapid capul în altă parte, doar să scap de privirea lui.
Aud niște pași din ce în ce mai aproape de mine, ceea ce mă face să îmi mușc buza inferioară cu putere din cauza fricii.
Nu îndrăznesc să-mi răsucesc capul înspre scaunul de lângă mine, chiar nu-mi doresc să văd cine este, și mai ales, să port un dialog cu acesta.

Mă uit la ceas din 5 în 5 secunde, dar timpul trece foarte greu atunci când sunt cu ei, iar asta mă stresează.
Îmi deschid telefonul din nou pentru a mă uita la ceas, iar acest gest îl face pe băiatul întâlnit pe hol, care stă în picioare să chicotească.
Nu mi-am dat seama că am întors capul, dar din instict m-am uitat la persoana care stă lângă mine.
Poartă o mască ce îi acoperă gura, iar mirosul lui este unul pe care l-aș recunoaște oriunde.
Amândoi se uită la mine insistent, așa că îmi reîntorc privirea în altă parte. Mă simt înconjurată și fără scăpare.
Uitându-mă pe geam, văd că autobuzul a ajuns în sfârșit la stația mult așteptată unde trebuie să cobor.
Încerc să mă ridic cât mai subtil, dar privirile lor sunt asupra mea de mult timp, iar asta mă face destul de emoționată și nu știu de ce.
Dau să plec, dar o mână mă apucă de încheietură și mă trage puternic până când cad peste el, ochii noștri fiind la 1 centimetru distanță.
Îl privesc 2 secunde, dar apoi mă ridic de pe el cu viteza luminii și mă întorc pentru a coborî rapid, dar nu dau să fac o mișcare căci în fața mea este băiatul care îmi știe numele și nu știu de unde. Acum cred că știu.
Ne privim unul în ochii celuilalt preț de mai puțin de 5 secunde și singurul lucru care mă face să mă uit în altă parte este sunetul ușilor care au fost închise.
Un zâmbet micuț și innocent îi apare băiatului din fața mea, fapt care mă face să mă panichez pentru că am pierdut stația pe care o așteptam cu sufletul la gură.
Îl ocolesc într-o viteză atât de rapidă, astfel încât să nu poată să mă oprească și alerg în celălalt capăt al autobuzului unde era mai multă lume.
Drumul parcă este nesfârșit, stațiile sunt la o distanța destul de mare, iar asta înseamnă că am o distanță destul de lungă de parcurs pe jos.
Îmi furișez ochiul la cei doi și tot ce văd este că, încă odată, amândoi sunt cu ochii pe mine, asta speriindu-mă groaznic, doar că acum stau amândoi jos, cel care acum scurt timp stătea în fața mea, stă în locul în care stăteam și eu.

Vehiculul încetișește, semn că am ajuns la următoarea stație la care ar trebuii neapărat să cobor. Îi văd pe cei doi ridicându-se de pe scaune, dar niciunul din ei nu-și ia ochii de la mine.
Ușile se deschid, cei doi coboară, dar eu stau nemișcată și amorțită din cauza fricii de a fi pe aceeași stradă cu ei.
Autobuzul pornește spre stația care urmează, asta însemnând că voi fi și mai departe de locul unde trebuie să ajung, dar faptul că am scăpat de ei mă liniștește.

Cobor din autobuz și mă uit în jurul meu. Nu este o zonă cu foarte mulți oameni și nici magazine sau alte locale nu pot fi observate, probabil din cauza întunericului care s-a așternut de ceva timp.
Aș vrea să îl sun pe tata și să îl chem să mă ia de aici, dar dacă o fac nu o să mai am altă șansă să vin de una singură acasă, așa că renunț la planul ăsta și încerc să găsesc altă soluție funcționabilă.
O sun pe Taylor și îi explic situația, îi descriu zona în care mă aflu, până când înțelege.

- Ai înțeles acum?

O aștept pe Taylor de un sfert de oră și în final își face apariția.
Nu pot să cred că ea chiar cunoaște o zonă atât de nepopulată de care eu nici nu știam că există și pot să spun că sunt foarte informată în legătură cu străzile, le cunosc foarte bine, dar nu pe asta.

Mergem spre stația unde trebuia să cobor, dar n-am făcut-o, și ne oprim brusc odată ce Taylor vede o cărare îngustă în înfundătura cartierului în care am ajuns de la atâta mers.

- Hai pe aici.

- Nici nu ști unde duce asta.

Ce încăpățânată poate fii. Taylor o ia înainte spre cărare și chiar dacă nu vreau, o însoțesc doar ca să nu rămân de una singură aici.
Ne continuăm drumul fără oprire pe această cărare pe care n-aș mai vrea să pășesc vreodată. Foarte multă mizerie, sticle de băutură, cioburi și foarte multe pachete goale de țigări.
Niciuna dintre noi nu a mai scos  un cuvânt, eu doar o urmam pe Taylor, dar ea probabil că nici nu știa încotro mergem.
Ne îndreptăm amândouă privirile spre cei doi stâlpi de iluminat care acum pâlpâie fără oprire, care ne fac să reușim să vedem drumul.
Ne oprim și ne uităm la cele două persoane din fața noastră care stau nemișcate și ne privesc.
Amândoi au niște măști negre pe față, în jurul gurii, asta făcându-mă imediat să-mi dau seama cine sunt cei doi.