Regasirea

Capitolul 5 - Cassie POV

>> Buna! M-am hotarat sa postez inca o parte, cu toate ca este cam scurta. Astept parerile, incurajarile sau criticile voastre, pentru ca numai astfel imi pot imbunatati modul de a scrie. De aceea, va rog. Nu dureaza decat un minut sa lasati un comentariu, daca cititi desigur. Multumesc. Va pup <<

   Acum mă simteam mult mai sigură pe mine - îl aveam în apropiere pe Jim şi Sam era in drum spre hotel, deci aveam pe cine să mă bazez. Cu toate că imi doream enorm să aflu ce i s-a întâmplat lui Jake,  mă aflam prea departe de casă. Următorul pas pe care il puteam face era să îi găsesc pe David, iar apoi pe Jake.

   Noaptea a trecut puţin câte puţin, iar pe fereastra camerei puteam zări săgeţile aurii şi jucăuşe ale soarelui, care vesteau o nouă zi. Mi-am ascuns telefonul, undeva să nu îl găsească. Dupa nenumarate ganduri l-am legat de picior cu o faşă pe care am găsit-o într-unul dintre sertarele dulăpiorului de lângă pat, nu înainte de a-l închide.

   Nu aveam somn, aşa că  m-am uitat fără oprire la ceas. Era 6:17. Aveam 30 de minute să îl găsesc pe Jim pentru a pune la cale un plan.

   Dinspre uşă s-au auzit din nou paşi, semn că cineva se apropia, după care Benjamin a intrat în încăpere.

   – Este timpul să te pregăteşti. Noi vom pleca imediat. Ce vroiam să îţi mai spun...  Ai făcut o mare greşeală că ţi-ai anunţat prietenii. George s-a simţit obligat să trimită pe cineva după el. Telefonul a rămas la tine intenţionat. Ne-ai subestimat, nu-i aşa? Am montat un microfon şi am auzit tot. Sper că nu mai ai alte idei la fel de reuşite. Amicul tău, cum îl chema?...Sam, aşa...se va alătura trupei. Dă-mi telefonul. Ne vedem cam peste ½ de oră la graniţa dintre Arkansas şi Louisiana. Dacă vrei să ne ocupăm de toţi prietenii tăi spune-o de acum, dar fii fără grijă o să le vină rândul...cât de curând. Vezi ce faci!

   Nu era posibil! A fost numai vina mea! Săracul Jake... Când o să mă învăţ minte? Orice aş face îmi iesea pe dos. L-am implicat pe Jake şi acum viaţa îi era în pericol. Sper să nu fie la fel şi pentru Sam....

   6:25...6:30.. Era timpul să cobor să îl caut pe Jim...

   Nici nu am apucat bine să ies pe uşă că m-am trezit luată pe sus şi cu mâna la gură să nu pot ţipa. Am încercat să mă eliberez, însă în zadar pentru că forţa care mă ţinea era cu mult prea mare pentru mine. Am intrat în cameră, a închis uşa după el şi abia apoi mi-a dat drumul.

   – Îmi pare rău a trebuit să fie aşa. Am încercat să nu atragem atenţia asupra noastră şi asta era cea mai bună metodă. Îmi cer scuze. Sper că nu te-am speriat prea tare. Numele meu este Jim.

   – Este în regulă, Jim. Eu sunt Cassie. Mă bucur mult că ai venit şi îţi mulţumesc că ne ajuţi. Ai aflat, nu-i aşa, de dispariţia lui Jake?

   – Da, mi-a spus Sam. O să-l găsim, stai liniştită. Trebuie să ne hotărâm ce vom face în continuare. Putem pleca chiar acum de aici în direcţie opusă, dar ne va fi mult mai greu să mai dăm de David şi ceilalţi. Ştiu că este periculos, dar mă tem să pierdem prea mult timp... 

   – Merg cu ei! Sunt conştientă de asta şi sunt pregătită, nu-ţi fă probleme. 

   – Te deranjează dacă anunţ câţiva prieteni de încredere? Nu am făcut-o până acum pentru că am crezut că mă voi descurca singur cu tine, dar de ceilalţi de acasă nu pot avea grijă. Am pierdut deja oameni, nu ne putem permite alte pierderi.                               

   După o discuţie de aproape 20 de minute, am hotărât să urmăm indicaţiile lui Benjamin. La ora 7 eram deja pe drum. Nu departe în spatele meu mergea Jim pentru a-mi veni în ajutor în cazul în care cei doi nu îşi ţineau promisiunea făcută şi aveau alte planuri pentru mine.

   Unde a dispărut liniştea şi monotonia zilelor? Unde a dispărut ultima speranţă de a-l revedea pe David? Oare era bine acolo unde era ţinut? Oare vom ieşi cu bine din toată nebunia asta? Nu puteam şti...chiar şi următoarele ore sunt învăluite în mister şi tot ce puteam face era să aştept...să aştept şi să sper că putem avea biruinţă împotriva necunoscutului, imprevizibilului.

   Era ciudat, totuşi mai mult decat adevărat. Stateam şi mă gândeam dacă de-a lungul anilor am fost fericită. Cu toate că viaţa ne-a jucat pe degete după bunul ei plac, şi nici eu nu am fost o excepţie, pot să spun că am avut o copilărie foarte fericită, iar anii de după la fel. Însă viaţa ne încearcă din ce în ce mai tare şi mai rău, iar anii copilăriei, plini de bucurie şi inocenţă, erau tot mai îndepărtaţi, iar când ne gândeam la ei de multe ori aveam dorinţe de evadare, de libertate...la fel ca în momentul de faţă. Indiferent de ce mă asteapta voi fi gata să ii fac faţă, voi lupta pană la ultima suflare, dacă voi fi nevoită. Vieţile prietenilor mei depindeau de mine.