Regasirea

Capitolul 7 - Cassie POV

   Dar a trecut ziua aceea şi nu am avut ocazia să vorbim. Ne-au târât în celule diferite (ne le pot numi camere din cauza felului în care erau mobilate – un singur pat şi o etajeră pe care ne aduceau mâncare din când în când) şi am rămas acolo până dimineaţă. Pe tot parcursul nopţii am avut diverse vise – ori eram găsiţi de poliţie şi ne întorceam acasă teferi, ori eram împuşcaţi unul câte unul, iar eu eram ultima, pentru a vedea suferinţa fiecăruia şi ultimele lor cuvinte rostite. Atunci mă trezeam transpirată şi speriată, cu un ţipăt care aştepta să iasă dinăuntrul meu cu o atâta putere încât să mă lase fără glas, într-o tăcere eternă. David era împuşcat primul. Vroiam să îl salvez, să fiu eu în locul lui, dar eram imobilizată la pământ şi nu mă puteam mişca nici măcar un centimetru de pe locul în care stăteam. Mă uitam la el cu frica că în următoarea clipă îi voi vedea trupul căzut fără vlagă la picioarele criminalului, iar ochii săi care mă linişteau întotdeauna vor rămâne închişi fără a se mai deschide vreodată. Spre surprinderea mea nu eram doar noi. Erau mulţi alţii: unii pe care nu îi cunoşteam şi unii care ar fi trebuit să fie departe de acest loc, cum ar fi sora mea Katie. Acum era şi ea aici, cu pistolul la tâmplă aşteptând parcă să fie împuşcată. Nu mă puteam uita...Lacrimile îmi curgeau şiroaie fără încetare şi mă rugam să nu moară sora mea. Mi-aş fi dat viaţa pentru fiecare dintre ei, numai să îi ştiu în siguranţă, departe de aceşti oameni. M-am trezit în cele din urmă şi se făcuse ziuă deja afară. Am răsuflat uşurată ştiind că nu se schimbase nimic de seara trecută – nimeni nu murise, iar sora mea era în siguranţă acasă, probabil cu mii de griji.

   Dacă stateam să mă gândesc la cei de acasă, întâi îmi venea în minte imaginea lui Louis – cu ochii lui verzi şi pătrunzători, cu genele lui lungi şi negre ca de fetiţă, cu surâsul lui blând şi liniştitor. Mă temeam că nu îl voi mai vedea, iar gândul acesta mă chinuia din ce în ce mai mult. Sigur se întreaba unde sunt, de ce nu l-am mai sunat, dacă mă simteam chiar atât de deprimată încât să nu fiu în stare să vorbesc cu el. Dacă aş fi rămas acasă ar fi fost mult mai uşor. Aş fi fost alături de el şi ştiam sigur că ar fi făcut orice să fiu în siguranţă. Şi-ar fi dat şi viaţa pentu mine.

   Am auzit zgomote îndepărtate de paşi, apoi din ce în ce mai aproape de uşa celulei în care eram ţinută prizonieră. Sam era cel care a aparut în faţa mea privindu-mă cu sfială, parcă cerându-şi scuze şi cu o voce pierdută a rostit:

  – Trebuie să mergem jos. S-a hotărât soarta voastră şi o s-o aflaţi imediat. Îmi pare sincer rău pentru toate neplăcerile pe care vi le-am cauzat. Nu am avut de ales.

  – Nu ai nici o scuză, Sam. Şi mie îmi pare rău – că am avut încredere în tine. Tot timpul ai de ales, iar tu ai ales sa fii impotriva noastra.

  – Cassie...Chiar nu am avut de ales. Dacă ai ştii, poate m-ai putea înţelege. Totusi, ei nu stiu despre Jim...

  – Nu cred. Nu îţi poţi trăda prietenii, indiferent de consecinţe. Ne cunoaştem de mici, de cand faceam diferite forme din nisipul din parc... Avem atatea amintiri impreuna... Chiar meritam acest lucru? Nici nu te mai pot privi în ochi. Ce se va alege de noi?

  – Voi face ceva. Îi voi convinge să vă lase să plecaţi...

  – Degeaba. Prietenia noastră a luat sfârşit. De acum încolo nu vreau să mai am de-a face cu tine şi cred că şi restul la fel vor gândi.

  – De ajuns cu vorba, a spus Benjamin. Sunteţi aşteptaţi jos.

   Când mă gândeam la ultimele mele minute de viaţă, m-am imaginat mai înaintată în vârstă şi cu mult mai multă experienţă, nicidecum atât de tânără. Dacă ar fi să mor mi-ar fi plăcut să profit la maxim de fiecare moment şi să fi făcut orice mi-ar fi trecut prin minte...nu m-aş fi abţinut de la nimic pentru că doar o viaţă ai şi o singură şansă să o trăieşti aşa cum ravnesti. Mai aveam atâtea de făcut, dar nu mai aveam timp. Cum era să mori fără să fi avut un copil, un sufleţel care să-ţi aparţină, care să amintească tuturor că ai existat odată pe lumea asta, pe care să-l iubeşti şi pe care să-l înveţi tot ce ştii? Cum era să fi departe de persoana iubită ştiind că nu vei mai apuca să o mai vezi vreodată şi că nu ai apucat nici măcar să îţi iei rămas-bun si sa ii spui ultimul „Te iubesc”? Cum era să îţi laşi familia şi prietenii fără nicio veste, să te caute şi să te aştepte, sperând că te vor găsi într-un final? Cum era să ştii că nu îi mai poţi apăra pe cei care mai erau încă în viaţă de pericolele care îi aşteapta? Aş fi dat orice să îi pot avertiza, dar nu mai era în puterea mea acum.

   Jos erau toţi, aşteptându-ne. L-am căutat cu privirea pe David şi l-am zărit într-un târziu într-un colţ, legat la mâini şi la picioare cu o mică umflătură în jurul ochiului. Atunci nu ştiam, dar în seara de dinainte David încercase să scape şi aproape reuşise, dacă nu l-ar fi prins Luke care era de două ori cât el. În fuga lui îl rănise destul de urât care avea acum nasul spart şi vreo două coaste rupte, ca să nu mai spunem de ochiul drept vânăt şi buza umflată.

   Am fost dusă în cealaltă parte a încăperii, foarte departe de David, în schimb de îndată de m-au aşezat pe scaun am simţit atingerea discretă, pentru a nu fi observată a lui Jake. Cât mi-ar fi plăcut să îl strâng în braţe, aveam nevoie de sentimentul de siguranţă care îmi lipsea acum. Tot ce am putut face însă a fost să îmi sprijin capul pe umărul său şi să îi simt parfumul care inca se mai simtea pe hainele lui. Intâmplarea facea să fie cel pe care i-l cumpărasem eu de Crăciunul trecut.

   Puteam în sfârşit să vorbesc cu el, însă trebuia să am grijă să nu fim văzuţi.

  – Oh, Jake. Eşti bine? Eşti rănit? Ţi-au făcut ceva?

  – Nu, sunt bine, doar un mic cucui de la Sam când m-a lovit şi m-a prins. Încă nu îmi vine să cred că a trecut de partea duşmanilor. Am rămas ca trăsnit când mi-am revenit şi m-am văzut legat.

  – Ştiu senzaţia. Alex, prietena lui este de vină. Cine a spus odată că dragostea te orbeşte şi te face să nu mai gândeşti raţional, să îţi pierzi minţile, a avut mare dreptate. Să-l lăsăm pe Sam...Ce ştii despre Jim? Se pare că nu ştie nimeni nimic de el. Dacă ne găseşte aici avem şanse să scăpăm.

  – Da, aşa este. Jim este ultima noastră speranţă, dar dacă nu ajunge la timp...

  – Oricum nu am aflat încă ce se va întâmpla mai încolo. Vom afla imediat. Nu au început pentru că nu a ajuns şeful lor. Îi spuneau Jared dacă îmi aduc bine aminte.  

   Jim era aici şi asculta totul ascuns undeva in spate, dar noi nu ştiam asta. Aştepta doar momentul potrivit să acţioneze. Era urmat de cativa prieteni de-ai lui si 3 politisti care se aflau afara, despre care aveam sa aflam mai tarziu. Acum urma partea cea mai importantă de când m-am întâlnit cu David: vom afla ce se va întâmpla cu noi...

  – Vrem să terminăm odată cu asta. Nu putem să vă lăsăm să trăiţi. E prea periculos pentru noi şi nu putem risca.

  – Cât de proşti ne consideri? După toate astea crezi că am mai fi în stare să declarăm ceva împotriva voastră? În niciun caz, rosti David cu voce nesigura.

   Spunand aceste lucruri, George a indreptat pistolul spre Jack. Am incremenit cu totii. Acesta era sfarsitul...

  – Voi incepe cu tine, Jack. Adios amigo.

   Exact în momentul acela Jim a apărut cu un pistol împreună cu alţi 5 bărbaţi pe care nu îi cunoşteam îmbrăcaţi în uniforme militare. Nu m-am putut abţine de fericire şi am sărit în picioare pentru a mă îndrepta spre ei fără a mă asigura dacă o puteam face fără niciun risc. Ce nu am observat eu era că George era încă înarmat. Următoarea lui mişcare a fost un glonţ pe care l-am simţit cum pătrunde şi cum iese pe partea cealaltă la nivelul abdomenului, apoi cum mă cuprinde o căldură în tot corpul şi mi-am pierdut cunoştiinţa câteva secunde mai târziu.