-
Am deschis ușa . Aerul rece mi-a lovit obrajii făcîndu-mă să tremur . Încet am trecut pe lîngă terenul de joacă în care obișnuiam să stau. Am observat ceva pe banca de rezerve. M-am apropiat încet. Era cubul Rubik , care a fost rezolvat.
-”Wow” - am șotit eu uitîndu-mă la el în mîinile mele. Am simțit un zîmbet larg pe fața mea . Era rezolvat fără nici o greșeală . Era impecabil . Cu cubul Rubik în mînă , am mers la școală în timp ce-l admiram . Cînd am ajuns în curtea școlii , clopotul a dat semnal că s-a început orele . M-am grăbit să intru înăuntru . Am observat un poster mare cu chipul domnului Frekler . Împrejur erau multe lumînări.
Nu am știut de ce , dar ziua mea a început chiar bine .
-
După ce mi-am făcut temele , m-am uitat pe fereastră și l-am văzut pe băiatul cu bucle așezat pe banca de rezerve. Fără să mă gîndesc prea mult am luat cubul Rubik , l-am pus în buzunarul de la haina mea , mi-am aranjat eșarfa și am fugit afară. Cînd în cele din urmă am ajuns afară , m-am oprit și mă uitam la băiat. El încet ridică privirea din poala lui, s-a uitat la mine și am putut observa un mic zîmbet pe fața lui. Asta a fost pentru prima dată cînd l-am văzut zîmbind și sincer arăta atât de bine. I-am zîmbit din nou înainte ca să mă apropii de el. Chipul său era atât de prietenos. Când am ajuns la bancă , m-am așezat lent , am scos din buzunarul hainei cubul și i l-am întins. El se uita la cub.
-Cum ai făcut asta? L-am întrebat. El a încetat să se holbeze la obiectul din mîinile mele și m-a privit în ochi pentru cîteva secunde înainte de a privi din nou în jos.
-Cred că l-am răsucit , atîta tot. A explicat el. Am zîmbit cînd m-am uitat din nou la cub. Cînd o tăcere ciudată a căzut , m-am uitat jos în poala mea și mă jucam cu degetele mele.
-Nu miros mai bine acum? Băiatul a întrebat brusc cu vocea răgușită , și pentru un motiv oarecare , am simțit un fior mergînd pe coloana mea vertebrală. Într-adevăr , de data asta nu mirosea ciudat. Am dat din cap, încă cu privirea în jos, la poala mea și am rămas tăcută.
-Care este numele tău? L-am întrebat uitîndu-mă la el . El s-a uitat în ochii mei , dar repede a întors capul.
-Harry , dar al tău?
-Miranda. Am răspuns și am întins mîna spre el. L-am văzut cum se uita la mîna mea. El și-a îndreptat mîna lui spre a mea nehotărît. Mă tot întrebam de ce a fost așa ezitant. De îndată ce mîna sa a alunecat spre mîna mea, am observat cît de rece era.
-Harry, ești al naibii de rece! I-am spus în stare de șoc și el a tras mîna.
-Este în regulă . Nu mi-e frig!
-Dar mîna ta este extrem de rece! El se uita la buzele mele și la ochii care păreau îngrijorați.
-Ți-am zis , nu mi-e frig! El a răspuns cu un pic de furie în glasul lui și s-a uitat la mine din nou, încruntînd sprîncenele.
-Îmi pare rău! El a spus liniștit.
-Cîți ani ai? L-am întrebat eu , ignorîndu-i scuzele ..
A stat liniștit pentru o clipă . Era îngropat în gîndurile sale. ”Douăzeci” . Mi-a răspuns el, părea nesigur ”mai mult sau mai puțin” a adăugat el mormăind.
-Ce vrei să spui? L-am întrebat în liniște uitîndu-mă în jos, la poala mea din nou .-Cînd e ziua ta?
-Nu știu! A răspuns repede.
-Nu știi? L-am întrebat uimită. - Nu ți-ai sărbătorit-o?
-Nu. El pur și simplu a răspuns și ridică din umeri. - Oricum , cîți ani ai? El m-a întrebat schimbînd subiectul.
-Șaptesprezece. I-am răspuns gîndindu-mă de ce el nu știe cînd e ziua lui. Amîndoi am tăcut și am căzut în gînduri profunde. Dintr-o dată am simțit o presiune pe pieptul meu și pentru o clipă am simțit că nu puteam răspira. A fost sentimentul pe care l-am avut și ieri. M-am uitat la Harry și privirile noastre s-au întîlnit. I-am zîmbit gingaș și am ascuns o șuviță după ureche.
-Trebuie să plec! Vorbim mai tîrziu. Pa Miranda! A spus zîmbind.
-Pa Harry! Am spus liniștit punînd picioarele pe bancă și îmbrățișind genunchii mei.
