Cel mai urât sentiment e singurătatea. Să știi că nu ai pe nimeni lângă tine, nimeni care să îți fie alături, nimic, doar tu și persoana ta.
E noapte. Ceasul meu arată ora 03:30. Mulți oameni normali dorm la această ora. Dar oamenii goi pe dinăuntru, oamenii ca mine, încearcă să își găsească un drum în viață.
Eu sunt Sophia. Eu sunt fata cu un trecut trist, fata plină de neîncredere în propria persoană, fata care a trecut prin prea multe la viața ei. Am doar 20 de ani, dar mă simt mult mai bătrână. O să spuneți că am înnebunit, că vorbesc prostii, dar viața m-a maturizat mai repede decât ar fi trebuit.
Stau pe un pod și mă uit în jur. E liniște, atât de liniște. Și e frig. E luna Noiembrie iar tot ce am pe mine e un tricou și o jachetă, niște pantaloni de blugi negrii și o pereche de teniși. Asta e îmbrăcămintea mea de zi cu zi. Simt vântul cum îmi atinge fața, ca o palmă la fiecare secundă. Îmi înconjor abdomenul cu brațele, poate poate reușesc să mă încălzesc. Atunci îl simt. În buzunar se află pachetul meu de țigări. Perfect, măcar o să mă mai încălzesc. Aprind o țigară, inspir și las fumul să îmi intre în corp. Mă relaxează într-un fel. După vreo două minute îmi simt palmele mai călduțe, dar corpul meu se pare că nu încetează să tremure.
Brusc, aud pași în dreapta mea. Îmi întorc privirea și văd o gașcă de băieți, patru tipi mai exact. Nu îi bag în seamă și mă întorc la țigara mea. Dacă se vor lega de mine, nu am nimic de pierdut oricum.
Cei patru trec pe lângă mine și își continuă drumul. Mă întreb ce fac ei la ora asta târzie. În fine, nu e treaba mea. Vreau să trag un fum și simt lângă mine o prezență. Îmi întorc privirea și îl văd. Unul din cei patru stătea exact lângă mine. Observ că se uită cu o privire îngrijorată la mine și spune:
-Ești bine?
Sinceră să fiu nu știu ce să îi spun. De fiecare dată când cineva mă întreabă dacă sunt bine, prefer să schițez un zâmbet și să răspund afirmativ. La fel fac și de data asta.
-Pentru cineva care stă la ora patru dimineața pe un pod cu o privire pierdută în zare, nu mi se pare că ești bine. Tipul e insistent. Dar și-a dat seama că mint.
-Când toată viața ta e distrusă, când nu mai ai un rost în viață și când ești singură în lupta asta cu destinul, cum poți să fi bine? îi răspund eu cu calm. Nu vreau să mă creadă o nebună, nu vreau să îl speri. Bietul, se uită la mine așa inocent. Îmi permit să îl analizez pentru un moment. E brunet cu ochi căprui, poartă niște ochelari rotunzi și o glugă gri care este atașată la un hanorac iar peste el o geacă de piele neagră. La prima vedere pare un băiat rău, dar nu știu de ce am impresia că nu e așa.
-Nu ești o persoană prea pozitivă din câte observ. Dar e în regulă. Cu toții avem momente în care suntem cu moralul la pământ.
-Culmea că acest "moment" mă urmărește încontinuu, spun eu trăgând un ultimul fum din țigară. O arunc pe jos și calc pe ea să o sting. Îmi închid geaca și îi spun tipului din fața mea că trebuie să plec. Mă pregătesc să o iau din loc și rămân surprinsă când simt o mână pe umăr care mă oprește. Îi simt respirația aproape de urechea mea dreaptă, fapt care îmi face pielea de găină. Ce Doamne am?
-Nu pleca, te rog. Vreau să mai stăm de vorbă, să te cunosc. Ești interesantă. Eu sunt Andrei, apropo, ca să facem și prezentarea oficială, dar lumea îmi spune Urs. Și tu ești..? spune el cu calm. Lucrurile avansează așa repede. Nu, nu e bine. Niciodată nu e bine când oamenii încearcă să se apropie de mine. Dar ceva mă intrigă la el..ceva mă atrage. Și am impresia că nu o să se termine cu bine.
-Sunt Sophia. Altceva?
Se uită puțin speriat la mine. Cred că l-am luat cam tare. Dar așa sunt eu, mai directă. Nu are rost să o luăm pe lângă gard, pe lângă șură, cum s-ar zice. Urs, după cum zice el că îl cheamă, schițează un zâmbet și lasă privirea în jos.
-Aș vrea să îi cunoști pe băieții mei. Ce zici?
