Cînd eram copil, îmi plăceau semnele de exclamare. Le găseam ciudate, dar atît de aproape sufletului meu fericit de orice nouă ocazie ivită la răsărit. Cred că primul lucru pe care l-am scris vreodată, cu părinții și bunicii adunați în jurul meu, în caietul meu de școlar cu foi mai albe decît prima ninsoare sau zahărul furat pe ascuns, a fost un semn de exclamare. Am primit atunci prima mustrare de la profesoară.
"E inadmisibil! Nu se poate! Trebuie să respecți regulile! Ce fetiță obraznică!" erau doar cîteva din replicile auzite în acea zi. Zi în care am înțeles că sunt diferită.
Și atunci a început adevărata mea poveste!
Acum nu-mi mai plac semnele de exclamare cu gust amar de copilărie furată...
