Ce trist e să fii un cuvânt de legătură! Un pod între două lumi paralele, un fir de praf pierdut printre stele, un strop de ploaie prin care răzbate lumina și se preface-n curcubeu! Un element din puzzle-ul vieții căruia nimeni nu i-a dat vreodată importanță. Toți erau mulțumiți să-l știe la locul lui când aveau nevoie. Așa eram și eu...
Când cineva mă întreba: "Da sau Nu?" , mereu alegeam incertitudinea. Era arma mea micuță și banală. Așa preferam să fac fericit cuvântul "sau", deși eu nu eram niciodată încântată de răspuns.
Să simți că ești exact la mijloc și doar un pas te desparte de extreme! Condiția de echilibru perfect e doar un mijloc chinuitor de lent prin care ajungi la nebunie! Ai nevoie numai de puțin curaj să alegi... Curaj, pe care eu nu l-am avut nicicând. Curaj, la care am renunțat de mii de ori. Cu el m-am jucat de-a ascunselea o viață, însă am uitat că de tine nu te poți ascunde nicăieri.
Când m-a întrebat: "Da sau Nu?" , am ales. Și am fost fericită.
