Am renunțat atât de demult, încât departe e de mine orice fel de vechi început.
Și mi-e frică. Nu, nu de necunoscut. De mine mi-e frică. De lacrimile mele neplânse, cristalizate-n episodice momente de neputință. De cuvintele nerostite la timpul potrivit pe care l-am ratat fără să-mi fi dat măcar seama. De ceea ce aș fi putut fi, dar nu a fost să fie. Mă tem de umbrele pe care le cresc în jurul meu.
Antidot? Credeam că deciziile curajoase sunt un fel de pastile pe care le iai dintr-o înghițitură. Așa am făcut, așa am decis. Dar ele s-au dizolvat în alte frici și s-au prefăcut într-un soi de lașitate neacceptată. Curajul de a recunoaște că îmi e frică nu e până la capăt o manifestare a vitejiei, ci mai degrabă o mască.
O mască? Câte am tot purtat de-a lungul timpului! Îmi vin perfect, unele cu greu pot fi deosebite de adevărata-mi față pe care nu știu de o mai pot vedea în apele line ale ochilor tăi. Ochii tăi, punctele mele de reper.
Știai că atunci când mă voi fi pierdut, îți voi căuta privirea. Așa a fost și-atunci. Am găsit în locul ei doar ceață, ceață, ceață, ca după o crâncenă beție. Nu ți-ai mai amintit niciodată de mine, nu m-ai căutat la rândul tău. Eliberare ori nepăsare?
A renunța înseamnă a avea curajul să te desprinzi ușor de toate și să pornești într-un zbor lin spre originile puterii dragostei tale edificatoare? Ori doar mă ageam că e așa?
Ivy,
cea care a luat-o de-atâtea ori de la 0,
încât -infinit i se pare o binecuvântare
