Stropii de ploaie îi luminau chipul. Era senină. În antiteză cu vremea de afară.
Dar el nu a observat.
Îi plăcea să sară prin băltoace. Să se joace cu picăturile zglobii. Să asculte furtuna, care iar trăgea un semnal de alarmă. Semănau atât de mult. Nimănui nu i-a păsat vreodată de ceea ce simt.
Nici măcar lui.
Fulgerul! Ah, fulgerul... Of, fulgerul...
De-ar fi putut să-și transforme gândurile în fulgere și să și le dezlănțuie, să le lase să zburde prin lume, să se elibereze de durere...
Ce bine că el nu știa.
Acum? Acum, a aflat. Dar deja nu contează...
