Leaganul cartierului

Capitolul 6

Din perspectiva Feliciei

Cred ca prinsesem radacini in sala de asteptare a spitalului. Stateam acolo de aproape 12 ore. Cata fusese hidratat artificial si dus direct la reanimare. Starea lui era critica. Mi s-a spus ca, daca ambulanta mai intarzia cinci minute, acum ar fi fost mort. Sansa sa supravietuiasca era destul de mică, deoarece ii degerasera unele părți ale corpului și ii fusese administrată o supra-doză de droguri. Totusi, eu credeam în el și știam că nu mă va dezamăgi.

Nu mai vorbisem cu Mircea și Bogdan de câteva ore. Erau la sectia de politie, încercând să rezolve situația lui Ovidiu, dar era destul de dificil. Mi se rupea sufletul la gandul ca ar putea fi închis pe nedrept, căci numai multumita lui l-am gasit pe Cata. Planul acela fusese foarte bine gândit și încă nici măcar nu știam de cine. Ma simteam datoare să aflu măcar atât, însă, momentan, starea lui Cata si faptul ca risca sa il pierd definitiv imi ocupa mintea.

Stând în sala de așteptare și analizând fiecare persoană care intră și iese de la secția de primiri urgențe, mi-am simtit telefonul vibrând. Am ezitat câteva secunde de teama a ceea ce puteam afla, insa nu aveam încotro, așa că l-am scos din buzunar. Aveam un apel pierdut de la mama. Sincer, era ultima persoană cu care îmi doream să vorbesc în acel moment. Ea niciodată nu fusese de acord cu relatia mea cu Cata, deși era deja de aproape un an. Nu mă ascunsesem niciodata fata de ea si cu privirile uracioase ma obisnuisem după vreo două luni. Totuși, nu doream să știe ce se întâmplase seara trecută și unde îmi petreceam prima zi de Crăciun. Nu că ar fi putut să vină să mă ia de acolo cu forta, dar știam că avea de gând să imi țină o morala cruntă si sa ma bata la cap continuu si nu aveam mare chef de așa ceva. I-am trimis totuși un mesaj, sa nu ma dispera cu apelurile. Răspunsul ei nu a întârziat să apară. Aroganta ei, în calitate de mamă care isi întreba copilul unde si daca este bine, m-a lasat fara cuvinte:

"Ai de gand sa iti vizitezi familia cu care locuieștI în ziua de  Crăciun?"

Aveam nevoie de o acoperire și asta foarte repede. Aveam nevoie de o persoană dispusă să mă acopere. Aveam nevoie de o persoană de încredere, ca mama să îmi dea pace cel putin urmatoarele ore. Am mers la baie ca să pot vorbi liniștită la telefon si mi-am sunat colega de liceu, pe Iona. Am avut surpriza sa o gasesc pe Ioana în camera ei.  Nutu muzica, nutu familie, prieteni, nutu sărbătoare. Incepusem să mă răzgândesc de la a-i mai cere ajutorul, dar nu aveam de ales, asa ca mi-am propus să mă revanșez după ce voi fi mai liniștită.

-Ce faci, Ioana? Sărbători fericite!, i-am vorbit într-un târziu.

-Buna, draga mea! Petrec.

Imediat am simtit tristetea din vocea ei și știam că nu pot să profit de ea în această situație, așa că am decis să întreb despre starea ei, oricât de mult s-ar fi codit să-mi spuna. Era necesar.

-Cand o sa vad o pisică, o sa ii spun ei, poate o sa te creada, încerc să glumesc cu ea, dar nu știu cat efect are.

Am vorbit câteva minute și am aflat că grupul de prieteni cu care trebuia să-si petreacă Crăciunul o abandonaseră pe ultima suta de metri și, pe bună dreptate, cine nu ar fi descurajat? Nici eu nu eram în cea mai bună situație, însă nu era momentul să mă victimizez. Trebuia să îmi ajut prietena.

Am reușit să o conving să-sj petreacă timpul cu familia și să se simtă bine, caci nu avea rost sa regrete un grup ignorant.

I-am povestit cele întâmplate seara trecuta si a fost de acord să mă acopere în fața mamei. I-am spus acesteia că sunt cu Ioana, asigurându-mi următoarele ore de liniște și m-am întors în sala de așteptare.

Nu după mult timp, l-an vazut pe medicul care se ocupase de Cata și m-am adresat acestuia:

-Ma scuzati, a apărut vreo schimbare în starea prietenului meu?

Bărbatul m-a privit trist și a oftat. Era evident că nu era cel mai bun semnal.

-Pare a fi mai bine, insa situatia lui încă nu este stabilă, explicat medicul, încercând să-mi evite privirea.

-Aș putea să-l văd?

-Sigur, dar în locul dumneavoastră nu mi-as face prea mari sperante. Nu cred că am văzut vreo dată un pacient în așa stare

Am apreciat sinceritatea medicului si vizibila lui intelegere fata de disperarea mea.

Curând am intrat în salonul lui Cata care era conectat la o multime de aparate și cabluri. M-a ingrozit aceasta imagine, insa m-am mai calmat când l-am văzut cu ochii deschiși. Medicul mi;a făcut semn să nu il las să vorbească, iar apoi m-am apropiat de patul lui și am rămas singur. Nici vorbă să plâng în fața lui, nu ar fi fost cea mai bună încurajare.

-Am incredere in tine, i-am șoptit, așezându-ma pe patul de alături.

Incepusem să resimt oboseala, iar acesta nu era cel mai bun lucru care mi se putea intampla. Nu eram eu medic, dar am analizat cateva secunde aparatele din jurul lui Cata si nu prezentau o situatie atat de grava. De ce mi-o fi spus doctorul sa ma astept la ce e mai rau? De ce ar actiona impotriva noastra? Cat as fi vrut sa stiu adevarul! In loc sa se clarifice, misterele se adanceau si mai tare.

Cata ma privea intrebator. Stiam ca vrea sa afle ce se intampla cu fratii lui si trebuia sa ii spun, dar, mai important, trebuia sa imi spuna el mie totul despre afacere.

-Baietii sunt foarte dezamagiti, am oftat nesigura. I-ai mintit si ne-ai pus pe toti in pericol.

Dusesem prea dura cu m, insa tensiynea acumulata in mine trebuia sa sr elibeteze cumva. Nu crexeam nicio secunda ce spusese medicyl, cum ca nu pjtea vorbi. Intr-adevar, era palid su slabit, dar sa. U poata vorbi eta prea xe tot. Nu-l puteam menaja, nu aveam timp.

-am crezut...ca.  Fax bine.

Vorbea grwy, abia xescifrabul. Nu aveam de gAnd sa-l opresc. Trebuia sa aflu axevaryl.

-Aveam...totul sub control...pana sa ma fure... M-au amenintat... Nu...i-am..ascultat.

A inceput sa tuseasca si a inchis ochii. Perfuzia ii era consumata. Cineva se juca cu sanatatea, sau chiar xu viata lui. Nu voiam sa contribui.

-I-a platit pe toti...sa...ne...ah...

Bataile inimii mi se accelerasera. Nu mai putea nici macar sa tuseasca. Eram speriata. Cum sa-i fi facut tocmai eu rau?

Nu am apucat sa spun nimic ca a intrat o asistenta foarte dubioasa. Era mulatra si, nu ca as fi eu rasista, dar nu mai vazusem niciodata o persoana de culoare in acest spital. Ne-a scrutat pret de o secunda apoi s-a apropiat de patul lui Cata. A verificat aparatele si perfuzia si s-a rotit spre mine.

-Pe tine cine te-a lasat sa intei?

Vocea ii era ragusita, iar cuvintele zmulse cu o sfortare ciudata.

-Domnul doctor.

-Minti, a urlat, facand peretii sa rasune. Iesi afara!

-Bine, dar...

-Afara!

I-am aruncat o ultima privire lui Cata si am iesit din salon, apoi din spital. Trebuia sa ma odihnesc putin undeva. Nu mai rezistam mult timp. As fi vrut sa vorbesc cu Mircea si Bogdan, insa, cel mai probabil, telefoanelor lor li se descarcase bateria.

M-am plimbat vreo jumătate de oră de-a lungul străzilor, admirând decoratiunile de care poate m-as fi bucurat în alte împrejurări. Am decis să o sun pe Ioana. Aveam mare nevoie de putina odihna si era singura la care puteam apela, din nou.

Parea putin mai bine dispusă. Am găsit-o alaturi de familie la masă. Am regretat că o deranjasem însă, aparent, ea nu.

Am pornit către locuința ei și ne-am întâlnit la jumătatea drumului, ca să putem discuta în liniște. I-am povestit totul, până în cel mai mic detaliu și, din nefericire, mi-,a confirmat ca în spitalul nostru nu lucra nicio asistentă de culoare, lucru care m-a îngrozit.

La numai câteva sute de metri înainte de intrarea în bloc, am văzut trecând mașina lui Stefan și l-ama oprit să vorbesc putin cu el. Am vorbit despre familie, modul în care ne petrecem sarbatorile, lucruri banale pe care firește ca le-am inventat, iar la plecare mi-a pus o întrebare:

-Stii cumva care este programul de vizite la închisoare?