Leaganul cartierului

Capitolul 10

Din perspectiva lui Ovidiu

-Si...cum merge procesul? a intrebat el dupa ce a tusit.

Acum era bine. Dupa spusele medicilor, coma in care se aflase fusese din cauza pastilelor pe care i le daduse Iulia. Dar il salvasem la timp. Urma sa iasa din spital foarte curand, lucru ce ma bucura.

-E pe terminate, i-am raspuns dupa un moment. A mers repede dupa ce ai dat declaratia. Frate, ai respectul meu. Esti tu prost, dar ai demnitate.

-Feli ce face? a oftat.

-E ok. Am trimis-o acasa sa se odihneasca. S-a agitat extrem de mult sa iasa cat mai bine. Dar inca e suparata, sau asa spune ea.

-As vrea sa o vad. Bai, poate rade cine vrea, eu tin la fata asta. Ma doare ca dracu ca am mintit-o.

-Te cred, frate. Dar are motive sa fie suparata. Oricum, se vede ca te iubeste si nu o sa te lase. Daca ai fi vazut-o cum se zbatea, nici tu nu te-ai fi indoit.

-Bai, daca as putea sa o vad, nu as mai avea atatea probleme.

I-am dat dreptate.

Am plecat de la spital cu inima stransa si aproapr lacrimand. Nu ii spusesem adevarul. Procesul se terminase. Fusese condamnat la 22 de luni de inchisoare cu executare. Stiam ca, daca facem recurs, cel mai probabil pedeapsa ar fi prelungita. Totuși reușisem să îi amânăm începerea executării pedepsei până ce ieșea din spital, asta pentru că nu ezitase să își recunoască vina. Toți ceilalți implicați, Stefan, Iulia și mulți alții, primiseră peste doi ani și jumătate, iar Coco 4. Pe noi ne mulțumise rezultatul, însă eu personal nu aveam curaj să îi spun lui Câtă. Cea mai afectată era Felicia, care se luptase din răsputeri sa micșoreze pedeapsa pe cât posibil, însă știa că este imposibil. Tot efortul o extenuase; de mai bine de două săptămâni nu stătuse nici măcar o clipă. Sărbătorile ca Anul Nou nu mai existaseră pentru noi

Ne consolam cu faptul că cei ce meritau, primiseră închisoare. Si chiar și Câtă: până la urmă, era vinovat, nu puteam să îl acoperim doar de dragul de a-l ține lângă noi. La naiba, nu erau nici macar 2 ani. Eram mulțumiți, căci se putea mult mai rău, dar nu se întâmplase

Am intrat intr-o cafenea din apropierea spitalului, unde urma să mă întâlnesc cu Felicia. Ea deja era acolo. Era extrem de supărată, iar cearcănele deveniseră ceva obișnuit pe fața ei. Nu mai avea acea strălucire albastră în ochi și parcă nici poftă de viață. Eram din ce in ce mai sigur că nu îl mințisem pe Cătă. Fata asta chiar îl iubea și aveam de gând să îi fiu alături pe toată perioada în care urma să rămână fără el. Nu sa ii iau locul, nu m-as putea ierta, doar ca un frate.

-Ce faci, draga mea? Cum esti? am întrebat-o asezandu-mă la masă în fața ei.

Mâna ii tremura pe ceasca de cafea și mai mai sa plângă. Nu puteam rămâne imun la această imagine, însă era necesar să fiu tare.

-Nu am stare, Ovideo. Vreau să il văd, vreau să știu că e bine! Dar el nu ar vrea să mă vadă, sunt sigură, a suspinat ea cu privirea în lichidul negru.

-E bine, doctorii au spus că îl vor externa în următoarele zile, iar el se simte bine. L-am văzut, Feli. El vrea să te vadă. De ce fugi de acel moment. Poți regreta încăpățânarea asta foarte mult pe viitor!

-Stiu, dar nu pot risca. L-am trădat și știu asta la fel de bine ca el. Nu mă va ierta

In acel moment realizam că fiecare îl considera pe celălalt supărat, imposibil de plecat spre iertare. Aproape că ma amuzat acel fapt, dar am rămas serios. Poate era mai bine așa. Poate că o apropiere între ei in cel moment nu era cel mai bun lucru. Sufereau destul și să se vadă în acel moment le-ar fi făcut bine nici unuia dintre ei.