Leaganul cartierului

Capitolul 11

Din perspectiva Feliciei

Viața poate fi nedreaptă uneori, dar te poate surprinde când te aștepți mai puțin. Am învățat pe propria piele că nu trebuie să judec acest fenomen din start și că trebuie să am răbdare până la final, ca să văd ce are soarta de oferit. După închiderea lui Câtă, viață mea s-a schimbat total și la început am crezut că nu poate fi nimic mai rău, dar s-a dovedit un lucru chiar plăcut. Nu mă așteptam să spun asta vreodată, ce înainte părea imposibil, acum chiar îmi face plăcere. Am primit câteva șanse de care poate nu aș fi avut parte dacă episodul de la finalul anului trecut nu s-ar fi terminat așa cum a făcut-o.

Au trecut deja trei luni de la acel incident și abia le-am simtit. Mi-am petrecut majoritatea timpului în casa băieților în prezența sau absența lor, ceea ce este, sincer, nu a parut să îi deranjeze prea tare. Mă simt foarte bine în compania lor. Fiind singura prezență feminină, ma asteptam să mă simt cumva constrânsă, dar este cel mai bun mediu în care aș fi putut sta. Desigur, am dus multă muncă de lămurire cu părinții să îmi petrec timpul în casa celor trei băieți mai mult ai străzii. Nu i-a prea bucurat, dar au înțeles ca mă fac fericită și au renunțat la prejudecăți. Bine, adevărul este că nu ne prea vorbim, dar când o facem, nu ne aruncăm cuvinte urâte.

In aceste luni am avut ocazia să îl cunosc foarte bine pe Ovidiu. Ce om, ce istorie, ce viață! Am învățat multe de la el, iar el mi-a fost aproape ca un frate, cel mai bun frate pe care îl putem avea. Si Mircea și Bogdan sunt oameni foarte buni, extraordinari; până la urmă, în casa lor stau. Dar nu se compară cu Ovidiu. Probabil legătura lor de sânge cu Cata mă face să nu mă pot apropia atât de ei. Dar par să fi înțeles. Aș putea spune că avem o viata chiar frumoasă. Ovidiu și Bogdan s-au angajat de curând, sunt foarte mândră de ei. Amândoi sunt șoferi: Bogdan pe taxi, iar Ovidiu livrează pizza. Doar Mircea mai arde gazul pe acasă, dar am sa-i găsesc și lui de lucru foarte curând, nu sunt bona lui.

Era o zi pe la sfârșitul lui martie foarte însorită, iar eu și Ovidiu pierdeam timpul prin parc exact ca doi copii mici ce profitau de căldură mult așteptată după o iarnă lungă. Era plăcut să il văd zâmbind și o făcea la vederea fiecărui copilas ce alerga pe alei. Stăteam pe o bancă și admirăm priveliștea când un băiețel nu mai mare de 4 ani a fugit de lângă mama sa și s-a oprit în fața noastră fără un motiv aparent, sau cel puțin nu am observat eu. Era tare simpatic, blond, cu ochișorii verzi, obrajii rozalii, ba chiar cu o tentă de roșu, și ceva galben în jurul buzelor. Cel mai probabil mâncase ceva foarte neglijent. Ne-a studiat atent câteva secunde, timp în care mama lui se apropia alarmată.

-Copilul vostru va fi foarte frumos, a chicotit el, dar nu am apucat să reacționăm căci mama sa l-a smucit indignată de o mânuță.

-De ce îl bruscați, doamna? Nu a făcut nimic rău, a intervenit Ovidiu.

-De câte ori trebuie să îți mai spun să lași lumea în pace. Il dojenea femeia, ignorand total vorbele băiatului de lângă mine.

-Dar uite ce frumoși sunt! Se iubesc, a zâmbit băiețelul.

-Auzi, iubire! Eu la 15 ani desenam cu batul in nisip, nu știam eu de iubire, a mormăit femeia.

-Avem 19 și 21 de ani, doamna, nu 15. Si ne iubim, dar ca frații, a răbufnit Ovidiu. Nu vă mai certați copilașul doar pentru că vede fericirea în oameni, ar trebui să îi urmați exemplul.

-Nu îmi spune mie nimeni ce să fac, a comentat femeia trăgându-l pe bietul băiețel după ea.

I-am zâmbit incutajator brunetului de lângă mine, apoi ne-am ridicat și ne-am îndepărtat de bancă.

-Ce o fi fost aia? am întrebat gânditoare după un timp.

-Unii chiar nu vor să admită că există și oameni fericiți pe pământ, mi-a răspuns Ovidiu.