TREI
Nu am reuşit sã dorm prea mult. Gândurile la tata şi la persoana cu care vorbea la telefon nu îmi dãdeau pace. Şi când vroiam sã le alung citind din Ion, gândurile la profesor le înlouiau pe cele despre tata, dar la fel de obsedante şi epuizante.
Când am coborât la micul dejun în dimineaţa urmãtoare, mama şi tata erau la masã, sorbind din cafea. Niciunul din ei nu mãnâncã dimineaţa.Mi-am pus nişte cereale cu ciocolatã în bol şi am turnat lapte peste ele, apoi m-am aşezat la masã. Nu trebuie sã fii geniu ca sã îţi dau seama cã ai mei nu s-au împãcat, în mare pentru cã nu îşi vorbesc.
Robert a coborât în sufragerie, deja îmbrãcat, şi a ieşit din casã fãrã sã spunã o vorbã.
-Ce e cu el?spuse mama.
Tu eşti psihologul. Ghici.
-Eva, dacã eşti gata, pot sã te duc cu maşina la liceu.
-Aaa, nu tatã, merci.
-Dar de ce preferi sã mergi pe jos?
Pentru cã mã dezguşti şi nu vreau sã petrec alãturi de tine mai mult timp decât sunt obligatã.
-Mã întâlnesc cu prietenii mei la metrou. De fapt, sunt în întârziere.
Ȋmi iau geanta şi ies în aerul rece al dimineţii, înainte sã mai poatã spune ceva. Robert nu se vede nicãieri, probabil a plecat deja spre şcoalã.Ȋmi pare rãu pentru el, dar nu ştiu ce pot face sã îl ajut. Ştiu cã se simte groaznic din cauza certurilor alor noştri, dar nu se simte nici pe jumãtate la fel de groaznic ca mine. Toatã noaptea m-am gândit ce sã fac. Sã îi spun mamei?Sã vorbesc cu tata?La ce bun?
Mã grãbesc sã intru în curtea şcolii, unde mã aşteaptã Ruxandra, Sebi, Andrei şi ceilalţi. Dar ceva îmi atrage atenţia: o motocicletã neagrã, marca Yamaha Virago, acelaşi model pe care l-am iubit vreun an, visând sã o pot conduce cândva, pânã ce sã realizez cã trupul meu mic şi subţire nu va putea niciodatã ţine greutatea unui asemenea motor. Dar posesorul ei poate. Şi când îşi scoate casca, pãrul lung şi negru îi cade pe umeri spectaculos, ca într-un film cu rockeri din anii ’80. Fascinatã, continui sã îl privesc, iar acei ochi superbi, verzi şi atât de intenşi îi întâlnesc pe ai mei.
La naiba!E el!
-Bunã dimineaţa, Eva! Spune când trece pe lângã mine, zâmbind.
Zâmbetul acela distruge ceva înãuntrul meu, ceva ce nu ştiam cã existã, doar pentru a construi altceva, mai frumos, mai fermecãtor. Ştiu cum se numeşte asta, ştiu ce este, dar nu vreau sã o accept.
Ȋl urmãresc intrând în curtea şcolii şi dispãrând din raza mea vizualã, cãtre intrarea profesorilor. Ȋmi amintesc vag cã la cât eram la ameţitã, nu i-am rãspuns la salut. Şi se pare cã în dimineaţa asta, nu mai sunt domnişoara Cernat, ci Eva.
Zâmbind prosteşte, intru în curtea şcolii. Oare la ce mã aştept?Ce îmi doresc sã se întâmple?Nu, nu vreau sã rãspund la întrebarea asta, pentru cã rãspunsul m-ar şoca şi pe mine. Deşi îl ştiu, înãuntrul meu, bineînţeles cã îl ştiu. Simt cã pieptul îmi tresare la fiecare respiraţie, emoţia vibrând vie înãuntru.
-Hei, Evy, azi dãm lucrare la mate! Mã anunţã Sebi vioi.
El ar fi în stare sã rãmânã vesel şi dacã ar veni sfârşitul lumii.
-Profu’ are un Yahama Virago, mã trezesc spunând.
-Pe bune? Face Ruxandra o faţã uluitã.
-E chiar acolo, în parcarea profesorilor.
-Asta e atât de bestial!
Nu-I aşa?
