DOISPREZECE
Vãd pe fereastrã cã luminile din sufragerie sunt aprinse. Mama şi tata stau în uşa de la intrare, iar când ajung eu, poliţistul cu care au stat de vorbã se urcã în maşinã.
-Eva! Strigã tata cu puterea a o mie de tunete.
Mã grãbesc sã ajung la ei.
-Tu ştiai unde a fost Robert?
-La petrecerea unui coleg, spun.Ar fi trebuit sã ajungã acasã pânã acum.
-Ȋţi spun eu unde a ajuns: într-o maşinã care a ieşit de pe carosabil şi s-a rãsturnat în şant. Şi el era la volan.
Rãmân înlemnitã, orice gând îmi paralizeazã, îmi simt gura uscatã şi un nod în gât.
-Ȋţi dai seama ce înseamnã asta?zice mama. Nu are carnet, e minor şi era şi beat. Pot sã îl bage la şcoala de corecţie.
-E bine?întreb înghiţindu-I nodul din gât.
-E la spital, spune tata.
Mama bodogãne ceva despre şcoala de corecţie.
-Ca sã îl bage la şcoala de corecţie trebuie sã fie viu! Strig la ea, dorindu-mi sã o lovesc cu ceva.
-Hai sã mergem la spital, spune tata.
Mã urc în maşinã, pe bancheta din spate, aşa cum sunt, încã în rochia de Cenuşãreasa.Mama zice ceva, dar nu înţeleg ce.
-Taci dracu’ din gurã, femeie, cu şcoala ta de corecţie.
Mãcar într-o privinţã suntem de acord şi noi.
Fiecare secundã de aşteptare mã macinã, încep sã îmi rod unghiile şi mã strãduiesc cu toatã fiinţa mea sã nu mã gândesc la ce e mai rãu.
Ignor privirile curioase care mã mãsoarã în toatã splendoarea mea de Cenuşãreasa, în timp ce alerg spre salonul lui Robert. E întins în pat, are un bandaj la cap, o perfuzie şi un monitor cardiac. Deschide ochii când intru val-vârtej în salon.
-Eva..
-Eşti bine?întreb apropiindu-mã.
Picioarele îmi tremurã, ameninţând sã îmi cedeze, iar capul îmi vâjâie.
-Mã doare în draci, dar sunt bine.
Ȋn spatele pãrinţilor mei, intrã o asistentã, cu o fişã în mânã.
-Are o ranã superficialã la cap şi o coastã ruptã, ne anunţã ea. Nimic grav.
-Pentru ce e perfuzia?întreb.
-Pentru scãderea nivelului de acloolemie, spune cu o privire dezaprobatoare.
-Cum sunt ceilalţi?murmurã Robert.
-Bãiatul e în operaţie, are rupturã de splinã. Fata a fost norocoasã, a scãpat cu câteva zgârieturi.
Robert rãsuflã uşurat.
-A cui era maşina?întreb încercând sã pun lucrurile cap la cap ca sã înţeleg ceva.
-A mamei lui Paul.
-El şi Claudia erau cu tine?
-Da.
Aş vrea sã îl întreb cum a ajuns sã facã asta, dar nu acum, cu mama şi tata ca nişte santinele lângã noi, şi cu el crispându-se de durere la fiecare mişcare din cauza coastei rupte.
-Ar fi trebuit sã ai grijã de el, Eva, zice tata.
Stai puţin. Stai puţin. Acum e vina mea?
