SASE
Pentru cã nu am niciun chef sã merg acasã, rãtãcesc pe strãzi, singurã, atât de marcatã de emoţiile mele încât nu pot sã mã gândesc la nimic altceva în afarã de Mihai. Asta pânã când îi vãd.Nu mi-am dat seama iniţial, dar picioarele m-au condus cãtre locul meu preferat de când eram mica: parcul Cişmigiu. Acum, toamna, este o adevãratã frumuseţe, creând peisaje de vis pe care niciun pictor nu le-am putea reproduce.Tata mã aducea aici când eram mica, înainte sã se nascã Robert. Ȋnainte ca el şi mama sã devinã obsedaţi de orice în afarã de copiii lor. Şi oricât aş vrea sã cred cã mã înşel, dovada vie din faţa mea nu îmi dã alternativã decât sã cred un lucru ce mã doare poate cel mai tare dintre toate: acum o aduce pe ea aici.
Sunt la mai puţin de şase metri în faţa mea şi se ţin de mânã, râd şi se sãrutã.Nu mã vãd, pentru cã sunt în spatele lor, dar e de necontestat cã sunt ei. Cã tata şi-a adus amanta aici. Bineînţeles, cine ar putea sã îi vadã aici? Niciunul din cunoscuţii lor nu merg în parc, iar eu ar trebui sã fiu la şcoalã la ora asta.
Mã întorc pe cãlcâie şi o iau la fugã spre ieşire. Aş vrea sã pot plânge, dar lacrimile mi-au secat.Simt cã durerea mã sfâşie pe dinãuntru, iar în pieptul meu se cascã un hãu, un ciclon al suferinţei care face ravagii şi mã avertizeazã cã dupã asta, nu voi mai fi niciodatã la fel.
Nu ştiu cum ajung acasã, nu sunt atentã pe unde merg, fac totul mecanic. Nu îmi pot scoate din minte imaginea lor şi gândul cã cele mai rele coşmaruri ale mele au devenit realitate. Doamne, de ce trebuia sã o aducã aici? Acum, locul meu preferat s-a transformat în locul meu de coşmar, iar amintirile în care tata mã dãdea în leagãn, spunându-mi cã sunt comoara lui, au fost înlocuite de o singurã amintire, vie, cruntã şi dureroasã, în care el şi amanta lui calcã în picioare toate sentimentele care ne-au unit odatã şi care ne transformau într-o familie.
Am un şoc atunci când intru în casã, pentru cã mã aşteptam sã o gãsesc goalã. Mama stã pe canapea în sufragerie, îmbrãcatã în halat şi cu o pungã de pop-corn în braţe.
-Mamã, ce faci acasã?
-M-am simţit cam rãu astãzi şi mi-am luat o zi liberã. Mã uit la Titanic, mi te alãturi?
Mã uit lung la ea, întrebându-mã dacã se simte rãu fizic sau psihic. Tot ce îmi doresc e sã mã închid în camera mea şi sã…nu ştiu ce sã fac. Orice m-ar face sã uit ce am vãzut. Dar chiar existã ceva ce mã poate face sã uit? Nu, imaginea lor s-a întipãrit atât de adânc în mintea mea încât nu cred cã o mai pot scoate. Ȋn schimb, ocaziile în care îmi pot petrece o zi cu mama sunt atât de rare,încât profit de asta şi mã aşez lângã ea pe canapea.
Am mai vãzut Titanicul, dar acum este prima data când plâng. Nu îmi dau seama dacã m-a marcat pentru cã pot simţi gustul iubirii şi al sacrificiului pe care îl emanã, dacã plâng pentru propia iubire fãrã viitor sau pentru iubirea pãrinţilor mei care se destramã.
Când apare Robert, e şocat de imaginea noastrã, a mea şi a mamei, ţinându-ne în braţe şi plângând.
-Cine a murit?întreabã el pe jumãtate în glumã, pe jumãtate serios.
-Jack Dowson, spun arãtând spre ecranul televizorului, unde ruleazã genericul.
Robert pufneşte în râs, apoi se duce spre camera lui.
-Nu vrei sã te uiţi cu noi la filme?întreabã mama. Putem sã vedem şi Terminator.
Nu rãspunde, dar şi uşa camerei lui trântindu-se e un rãspuns. Vreau sã mã duc lângã el, sã îl conving sã vinã, dar nu o fac. Oare se simte trãdat de aceastã apropiere bruscã dintre mine şi mama?
Continuãm maratonul filmelor cu Twilight şi Red Ridding Hood, pânã seara, când amintindu-mi cã trebui sã ajungã tata acasã, mã retrag brusc, sã nu dau ochii cu el.
Faptul cã am petrecut o zi cu mama, o zi frumoasã cu mama, mã face sã mã simt cu mult mai rãu. Pentru cã ea nu meritã asta, aşa cum nici eu sau Robert nu meritãm. Da, nu e o mamã prea bunã în majoritatea timpului, dar îmi dau seama cu ce se confruntã, cã ea e singurã în lupta asta şi încearcã sã facã faţã prin propriile metode.
Constat cu tristeţe cã nu mai am o altã carte care sã îmi abatã gândurile negre. Mã întreb el ce mi-ar recomanda, sau ce citeşte în timpul liber. Sau ce face chiar acum, în momentul ãsta, când eu stau pe pat, privind în gol, pierdutã, singurã, şi fãrã nicio idée despre ce se va alege în final de viaţa mea.
Privesc pe fereastrã la puzderia de stele, care scânteiesc asemeni unor speranţe luminoase presãrate pe cerul întunecat şi îmi doresc ca şi el sã se gândeascã acum la mine şi sã priveascã stelele, iar astrele sã ne lege într-o uniune a tãcerii, sã ne ocroteascã legãtura ascunsã.
Dacã aş putea sã îi povestesc despre toate pe care le simt, despre cât de micã şi neputincioasã mã simt în faţa tuturor problemelor, dacã ar fi aici acum, ar şti ce sã îmi spunã pentru a mã face sã mã simt mai bine. Dar nu este şi nicioadatã nu va fi.
Disperarea mã învãluie asemeni unui gaz toxic, o respir, o simt, îmi curge prin vene şi gândurile, atât de multe, atât de dureroase, se întâlnesc, se ciocnesc, iscând cutremure înãuntrul meu, purtându-mã în agonie, acolo unde o singurã dorinţã conştientã îmi arde pe buze: aş vrea sã fii aici.
Extenuarea îşi spune cuvântul şi cad într-un somn greu, unde se pare cã fiecare vis e condamnat sã se transforme în coşmar. Ȋl vãd, dar nu îmi vorbeşte, şi plâng de dorul de a-I auzi vocea. Mã strânge de mânã, iar atingerea din vis e la fel de vie şi de plinã de emoţii ca cea din realitate. Se aude o sonerie şi el îmi dã drumul la mânã, spunându-mi fãrã cuvinte cã timpul nostru s-a terminat.
Nu vreau sã plece, dar soneria se aude mai tare şi el se grãbeşte sã mã pãrãseascã, se duce undeva unde nu-l pot urma, iar eu plâng pentru cã nu vreau sã fiu martora despãrţirii, nu vreau sã trãiesc asta.
Deschid ochii şi realizez cã am obrajii uzi. Am plans în somn. Iar soneria este a ceasului deşteptãtor. O închid şi aş vrea sã adorm din nou, sã nu mã mai trezesc niciodatã, sã nu fiu martora ororilor din realitate, care sunt mai groaznice decât cele din vis.
Dar am o promisiune de îndeplinit, una nerostitã, şi singura mea dorinţã este sã îi demonstrez din nou cã merit atenţia lui. E o prostie, o ştiu, dar e singurul lucru care mã ţine în viaţã. De data asta va fi mult mai greu, am în faţã un drum lung şi necunoscut, nu e la fel de uşor ca şi cum aş citi o carte şi i-aş face un rezumat. Nu ştiu dacã o sã reuşesc, dar gândul îmi dã speranţã şi putere. O sã îi câştig încrederea. Deşi, la final, asta nu o sã conteze deloc.
